Când treceam în clasa a noua mi-au luat ai mei casetofon. Pe Ștefan cel Mare, vis-a-vis de Dinamo, se deschisese un magazin Panasonic, printre primele „de firmă” după 1989.
Scula în cauză a costat undeva la 120 de dolari, o sumă mare pentru noi pe vremea aia. Îmi aduc aminte cutia, mirosul de nou și folia albă de protecție pe care nu mi-a venit s-o arunc.
Casetofonul ăla n-a fost un „device”, cum le zice azi, a fost centrul unei lumi. Înregistram muzică de la radio și casete de la și pentru prieteni. Îl dădeam tare la petreceri și încet, noaptea, când ascultam singur, în pat.
Când ai cinșpe -șaișpe ani, te scufunzi cumva în muzică și o lași să scoată ceva din tine la suprafață. Am plonjat în Maiden și Metallica, m-am rătăcit în Queen și am plutit pe Pink Floyd, cu ochii inchiși. M-am pierdut de cineva într-un Still Loving You care nu se mai termina și m-am găsit cu altcineva pe Lady in Red.
Din casetofonul ăla au ieșit și iubire și speranță, și dezamăgire, și regrete. Bucurie și revoltă, fragilitate și fericire fără sfârșit. Le port pe toate cu mine, într-un cântec din capul meu.
Astăzi, casetofonul stă pe geam, la bucătărie. Radio-ul încă mai merge, dar casetele se cam poticnesc. Poate știți pe cineva care se pricepe, să-l reparăm. Nu e urgent, funcționează și așa, doar când mă uit la el.
PS: Când mai ascultați Vama Veche și-l auziți pe Chirilă că zice “A, știu, îmi vând casetofonul!” să știți că trebuia să-ți fie chiar foarte, foarte dor de mare ca să faci așa ceva.
