Nu știu exact când a apărut nevoia asta de a a fi singur, doar cu mine.
Poate când m-am oprit din alergat către ceva care nu era pentru mine. Sau poate m-am oprit din alergat pentru că am stat, un pic, doar eu cu mine.
Când alergi, așa, ca nebunul, oxigenul tău se consumă ca să nu cazi. Nu vrei să cazi, să nu te lovești. Așa că alergi, până rămâi fără oxigen. Te sufoci, ai vrea să faci o baie în mare și-atât. Să-ți iei oxigenul prin branhii, ca peștii.
Prima dată am plonjat în amintiri. M-am plimbat ore-n șir, singur pe străzi, prin locurile mele de demult. M-am scufundat în oceanul de amintiri și mi-a fost bine. M-am scos pe mine la suprafață, pe mine cel uitat de cel care alerga. Eram acolo, respiram prin branhii.
O vreme, a fost bine așa. Dar nu poți trăi din amintiri. Am încercat. Totul în jurul meu a mers înainte, în timp ce eu făceam scufundări de pe barca mea fără vâsle, fără cârmă. Am avut curaj, am strigat după ajutor. E bine să fii tu cu tine, dar nu e bine să fii singur tot timpul.
Astăzi, vâslesc cu ce am. Și-mi fac vâsle și cârmă noi, din bucățele de barcă. Nu mai alerg, mă las și dus de apă, dar vâslesc. Și, din când în când, mai fac o baie-n mare.
