Am

Am Netflix dar nu mă uit la el.

Am mașină după care se uită, derutate, femeile.

Am o durere de spate, din când în când. 

Am cărți pe care le cumpăr și nu le citesc.

Am o frică și ea mă are pe mine.

Am niște poze cu o fostă iubită, într-un plic.

Am vecini curioși și n-am ce să fac. 

Am Facebook, ca dinozaurii.

Am dreptate și nu-mi folosește la nimic.

Am o dorință acută să plec în vacanță.

Am tendința să.

Am copil cât mine. 

Am un regret, poate două.

Am douăzeci de ani, în capul meu, uneori. 

Am pungă cu pungi.

Am un blog și scriu pe el.

Am unele bănuieli.

Am niște haine vechi, pe care nu le mai port.

Am nevoie să râd mai des.

Am o cutie cu casete audio.

Am amintiri mișto.

Am magneți pe frigider.

Am ce aveți și voi și nu spuneți la nimeni.

Am emoții.

Viața și apa caldă

Viața este un șir de ocazii în care descoperi apa caldă. 

La trei ani jumate mergi la grădi și descoperi că și pe ceilalți copii îi aduc acolo mămicile lor. Nimeni nu știa asta până acum, așa că te duci la mami a ta și-i spui: „Mami, tu știi? Mai sunt și alte mămici!”

În clasele primare, descoperi cu durere că ăia mai mari râd de ăia mai mici. Apoi, peste doi-trei ani ani, afli cu uimirire că tu ești ăla mai mare, și că-ți place să râzi de ăia mai mici. 

Prin clasa a opta, descoperi că tac-tu e gras, chel și bătrân, că nu știe mare lucru și că o să crești mai înalt decât el. 

La liceu, descoperi dragostea, și că nimeni n-a iubit vreodată așa, ca tine. Și n-a trecut vreodată prin ce treci tu. 

La facultate, dacă te duci, descoperi că societatea e nedreaptă și coruptă și se duce dracului. Dacă nu duci, descoperi același lucru, la primul loc de muncă.

Te căsătorești, poate, și descoperi că alții nu se pricep la relații, dar tu da. Tu știi sigur c-ai ales bine, nu ca ei. Naiba știe ce-o să mai descoperi.

Faci un copil, și descoperi că nimic nu se compară cu a fi părinte. Chiar tu descoperi asta, care cu un an înainte știai sigur că e o porcărie să faci copii.

Îți crești copiii, și descoperi că ceilalți sunt praf la parenting și că nimeni n-a făcut nimic bine înainte de tine. Îi numeri degețelele și zilele și fiecare scăpare de gaze. Pentru că, nu-i așa, niciun copil nu a mai facut caca moale vreodată înainte de al tău. Și nici 39 temperatură. 

Stai în fața școlii, la evaluarea națională și la bac, tu, cel care făcea mișto de emoțiile părinților de copii mari. Descoperi că ai fost un bou, și că ești mort de frică.

Corpul este un templu. Afli și tu într-o zi, între 35 si 40 de ani. Templul tău e cam plin de graffitti făcute la beție. Are ceva crăpături în fundație de la câte tâmpenii ai băgat în tine până acum șase luni, când credeai c-o să trăiești veșnic pe zahăr și alcool. Noroc că intri la revizie.  Descoperi yoga și maratoanele. Dietele pentru longevitate și mindfulness-ul. 

Între 45 și 50, descoperi că există șanse destul de mari ca totuși să mori, până la urmă. O lași ceva mai moale cu alergatul, și descoperi cât de puțin contează ce cred alții despre tine. Și cât de fraier ai fost că ți-a păsat așa de mult. 

Viața este un șir de ocazii în care descoperi apa caldă. Te arunci în valuri, ca primul om care a văzut vreodată marea. Și, dacă ai noroc, iubești și ești iubit.

Vremea neputinței noastre

Îi ții la piept când tot ce pot să înțeleagă din tine e mirosul tău. Când ei sunt sută la sută neputință și sută la sută posibilitate. Când totul depinde de tine. 

Apoi, neputințele lor devin un pic mai mici, și ale tale ți se înghesuie în suflet, încet-încet. Prima dată, ca un gând care nu-ți dă pace. La un început de grădi, la o serbare de școală, după încă un an. 

Ei cresc. Încă mici, dar deja mari. Destul cât să se ducă fără tine undeva, să înțeleagă fără tine, să poată fără tine. 

Ai vrea să le fie bine. Să faci să fie ok. Ai jucat atât de mult în terenul lor, că aproape nu mai știi unde e banca de rezerve. Și, când o găsești nu poți sta locului, picioarele ți se bâțâie, vrei să intri pe teren și n-ai cum. 

În capul nostru, noi suntem cei care rezolvă, salvează, intervin. Noi luăm durerea și facem să fie bine. Noi protejăm și aranjăm și avem soluții. Ne doare că lucrurile nu sunt așa, ca în capul nostru. Ne doare neputința noastră.  Dar neputința noastră e putința lor. E bine așa. Știm asta, dar tot ne doare. 

Stau aici, în fața școlii. El dă examen. Mă uit la ferestrele închise, dincolo de care el merge înainte. Merg și eu înainte, și îmi trăiesc până la capăt neputința. 

Hai, copile! Sunt aici. 

PS: Un gând bun pentru toți copiii pe care i-am văzut azi dimineață, în drum spre ceva, cu o sticlă de apă în mână. Și pentru cei pe care nu i-am văzut.

Cum am supraviețuit copilăriei mele

Când eram prin clasa-ntâi, ne jucam în clădirea în construcție de peste drum. Era începutul anilor ’80. La sfârșitul programului, muncitorii abandonau betoanele, fiarele și smoala. Scheletul viitoarei școli cu două etaje devenea, în felul ăsta, castelul nostru. Nu ne mai retrăgeam  de acolo decât seara târziu, când ne strigau părinții de la geam. 

Aveam la îndemână, pe șantier, toate prafurile și zemurile posibile folosite în construcții. Noi le foloseam la război.  Ajungeam acasă cu smoală în chiloți, cu carbid pe haine și plini de pământ. 

Din tuburile (Bergman) pentru instalații electrice ne făceam „tubermane”, un fel de „puști” prin care suflam conuri de hârtie unii într-alții, fără să ne treacă prin cap că ne-am putea scoate ochii. Se zvonea că unii puneau chiar și ace în vârful conurilor.  

Ieșeam afară pe stradă, și, de cele mai multe ori, nu ne supraveghea nimeni. Părinții aveau și ei viața lor, care se intersecta cu a noastră doar ocazional. De exemplu, la fotbal, când se făceau echipe mixte de copii și adulți. Mă rog, e discutabil în ce măsură tații care jucau cu noi se încadrau mental la adulți. 

N-o să uit toată viața data aia când am stat în poartă mi-am luat o minge de 35 în față, trasă de un tătic dornic de victorie. Am căzut pe jos, în uralele echipei victorioase. Ca să înțelegeți, în comunism existau două tipuri de mingi. De 15 și de 35. De lei. Ghinionul tău dacă te lovea aia de 35, că era mai groasă, mai grea și cu striații pe ea. 

Mergeam la școală pe jos. Școala mea din Constanța, din cartierul Inel II, era înconjurată pe trei laturi de un câmp. Gardul din spate era cam părăginit, îl săream și prindeam cărăbuși cu un fir cu plumb. Tot de pe câmp culegeam și codița șoricelului, cu care ajutam societatea socialistă să se dezvolte multilateral. Nu știu unde se duceau pungile alea cu diverse bălării medicinale pe care le culegeam de pe câmp, dar eu ceai de codița șoricelului n-am băut niciodată. Când ajungeam acasă de la școală, îmi încălzeam singur mâncarea la aragaz. Aveam 7 ani. 

Lângă bloc era o bară de bătut covoare. Cea mai tare poartă de fotbal posibilă. Lângă „teren” un vecin morocănos își improvizase o grădină. Mingea noastră ateriza într-una peste zarzavatul omului, care făcea ca toate alea la noi de la etajul unu. Dădeai mingea peste gard, te duceai după ea – asta era regula nescrisă a fotbalului din fața blocului. Odată, când mă chinuiam să sar gardul de plasă subțire, amatorul de verdețuri de la etajul 1 a coborât după mine cu o furcă, cu care a și reușit să-mi agațe tricoul. M-am refugiat, urlând, la mine-n bloc. 

La țară, la bunici, mergeam ”la gârlă”.  Drumul până la râu îl făceam pe jos, pe la marginea satului, desculți. Plonjam și deschideam ochii sub apă. Apa era maro, plină de nămol. Afară erau 35 de grade și niciodată n-aveam șapcă. De cremă de soare, nici nu putea fi vorba. Nici coduri roșii nu erau. 

Dacă aveai praștie, și toți aveam, puteai să te oprești, așa, desculț, la spart sticle în drum spre gârlă. Pe marginea aia de sat, găseai, răsturnate și abandonate din nu știu ce motiv, vreo juma’ de camion de sticle. Mâncam corcodușe și prune din pom și de pe jos și nu ne spălam pe mâini înainte. 

La magazin, puteai să cumperi orice, inclusiv băutură și țigări. Tot ce trebuia să faci era să zici că te-a trimis tac-tu.

La drumurile mai lungi cu Lada, mașina noastră, dormeam întins pe bancheta din spate. Mașinile nu aveau niciun fel de sisteme de siguranță. Zero. Spre norocul nostru, erau mai puține și mergeau mai încet. Așa se explică și faptul că ne jucam, mereu, pe mijlocul străzii, în grupuri mari. 

Vă spun toate astea nu ca să ridic în slăvi vremurile de atunci. Îmi place mașina mea de azi, și sistemele ei de siguranță. Îmi dau copiii cu cremă de soare. N-aș mai deschide ochii în apă cu nămol, pentru nimic în lume. Mă spăl pe mâini și imi cumpăr alcool fără să zic că m-a trimis tata. Lumea s-a schimbat, pur și simplu. 

Dar, câteodată, mi-e un pic dor de mirosul de carbid. De gârlă, de praștie și de mersul desculț prin praful fierbinte. Și, recunosc, uneori mă opresc pe la Dedeman și mă uit, cu jind, la tuburile Bergman. 

Tic-tac

Furia aia care-ți stă în gât, care te strânge, te sufocă. Furia care nu-ți dă voie să dormi, care te face să plângi. Furia neputinței. A lui prea mult și a lui prea puțin. Furia lui „de ce” și a lui „de ce nu”. Furia altora, prăbușită peste furia ta. Furia ta, durerea altora.  Furia că ești furios. Furia că nu poți să te-nfurii. Furia de care vrei să scapi.

Furia de care te sprijini, care te ține. Furia care te împinge înainte, spre ceva. Care îți dă dreptate și când nu ai, mai ales când nu ai. Furia care îți explică cine ești și cine sunt ceilalți. Furia în care te doare, dar te simți viu. Furia lui alb-și-negru. Furia pe care o ții într-o cutie încuiată, lângă lucrurile cele mai de preț.

M-am speriat de furia aia, când s-a așezat lângă mine, pe o canapea, într-o cameră cu ceas pe perete. Tic. Tac. Tic-tac.

Eu și barca mea

Nu știu exact când a apărut nevoia asta de a a fi singur, doar cu mine. 

Poate când m-am oprit din alergat către ceva care nu era pentru mine. Sau poate m-am oprit din alergat pentru că am stat, un pic, doar eu cu mine. 

Când alergi, așa, ca nebunul, oxigenul tău se consumă ca să nu cazi. Nu vrei să cazi, să nu te lovești. Așa că alergi, până rămâi fără oxigen. Te sufoci, ai vrea să faci o baie în mare și-atât. Să-ți iei oxigenul prin branhii, ca peștii. 

Prima dată am plonjat în amintiri. M-am plimbat ore-n șir, singur pe străzi, prin locurile mele de demult. M-am scufundat în oceanul de amintiri și mi-a fost bine. M-am scos pe mine la suprafață, pe mine cel uitat de cel care alerga. Eram acolo, respiram prin branhii. 

O vreme, a fost bine așa. Dar nu poți trăi din amintiri. Am încercat. Totul în jurul meu a mers înainte, în timp ce eu făceam scufundări de pe barca mea fără vâsle, fără cârmă. Am avut curaj, am strigat după ajutor. E bine să fii tu cu tine, dar nu e bine să fii singur tot timpul.

Astăzi, vâslesc cu ce am. Și-mi fac vâsle și cârmă noi, din bucățele de barcă. Nu mai alerg, mă las și dus de apă, dar vâslesc. Și, din când în  când, mai fac o baie-n mare. 

Cu un Golf 3, prin Elveția.

Prin 2001, am făcut Elveția cu un Golf 3. A fost epic. Pe alocuri, dramatic. Și un pic liric. 

Golful era un 1.8 benzină aspirat, 90 de cai.  Cam ca mașima mea de-acum. N-o zic ca s-o fac de râs pe-a mea, o spun ca să laud Golful. Mai ales că a asta de-acum are și un motor în plus, pentru râșnit cafea. Golful nu avea. Nici motor electric, nici aer condiționat, nici airbag. În Golf, mă simțeam ca un zeu la comanda celei mai noi nave spațiale.  Spaima șoselelor. Explorator de galaxii.

Prima dată ne-a oprit poliția pe centura Budapestei. Arătam fie suspect de cool, fie ca unii care n-aveau în veci de gând să se mai întoarcă în România. Polițistul arăta ca ăla din Terminator, dar ne-a lăsat să trecem, după ce s-a uitat la toate vizele din pașaport. Nu erau multe, deci a mers repede.

La cinci minute după ce am intrat pe autostradă, în Ungaria, am oprit pe banda de urgență. Ceva huruia suspect, de la roți. Ne-am învârtit în jurul mașinii, am verificat că nu făcusem pană. Nu existau senzori de presiune, iar volanul se învârtea la fel de greu, indiferent cât aer era în cauciucuri.

N-aveam pană, am plecat. Peste alte cinci minute, același huruit. Intermitent. După o jumătate de oră de stres, aveam să descoperim primul secret al mersului pe autostradă: chestia aia albă, cu care se marcau benzile, era zgrunțuroasă. Călcai pe ea, huruia de ziceai că s-a spart rulmentul. Pe vremea aia, dacă erai român și plecai spre vest cu mașina, descopereai, la tot pasul, apa caldă.

La Venezia, am lăsat mașina în parcarea de la Mestre. Ne-am rotit prin blocul ăla uriaș până am ajus pe acoperiș. Era full. Și foarte scump. Înghițim în sec, parcăm. Vine unul la noi, de la parcare, și zice să lăsăm cheia în mașină sau la el, că poate e nevoie s-o mute. Mă uit la el ca la un nebun, mă uit și la Golful 3, lumina ochilor mei. Arunc o privire în jur, la celelalte mașini parcate. Estimez din ochi valoarea lor. Mă uit iar la Golf și prind curaj. Las cheile. A fost bine, nu s-a furat.

La vamă, între Italia și Elveția, lăsau pe toată lumea să treacă. Pe noi ne-au oprit. Din nou, eram prea cool. Ne-au verificat pașapoarte, vize, ștampile, rezervări, și bucuria din ochi. Le aveam pe toate, am trecut.

Elveția mi-a administrat, în 2001, câteva șocuri culturale zdravene. Venit din România sfârșitului de ani ’90, m-am blocat când vreo 10 mașini au așteptat să întorc eu Golful, pe linie continuă, pentru că greșisem drumul. Nu tu claxoane, nu tu înjurături. Doar oameni care înțelegeau că nu eram de pe-acolo și că nu mai știam ce să fac.

Apoi, amenda din Zurich. Am depășit timpul de parcare cu 10 minute. M-a costat 50 de franci. Am plătit amenda la un sediu al poliției, chiar lângă parcare. Primul lucru care m-au întrebat, când m-au văzut cu procesul verbal în mână, a fost dacă vreau să-mi dea numărul de telefon al agentului, să contest amenda la el. Auzi, mă, numărul lui de telefon? Am plătit pe loc, rușinat de cum ar fi arătat situația asta a mea acasă, în România.

Toaleta automată din Berna. La începutul anilor 2000, drumul de la București spre Ungaria nu avea aproape deloc autostradă, iar benzinăriile nu aveau deloc toalete în interior. De obicei, buda era în spatele benzinăriei, iar mizeria din ea făcea lanul de porumb să pară mult mai atractiv. Când am vazut prima dată în viață o toaletă automată, în Berna, am crezut că e un portal spre altă lume. Cum adică, se curăță singură? Are apă caldă? Și săpuun? Am făcut poze cu ea, sub privirile nelămurite și ușor amuzate ale localnicilor.

Cazarea din Argentière, unde ni s-a spus că nu e obligatoriu să încuiem ușa casei când ieșim în oraș. Unde am lăsat, pur și simplu, toți banii de cazare pe masă, la plecare, pentru că proprietara era plecată și nu ne luase niciun avans. Șocul că se poate trăi și altfel decât bănuindu-i pe toți de hoție.

La un moment dat, intr-o vineri după amiază, pe autostradă,  Golful a început să facă un zgomot de tractor și pedala de accelerație a leșinat ca o găină deshidratată într-un coteț de sticlă, vara, la amiază. Se perforase toba. Jale și aoleu, eram în drum spre următoarea cazare, care era deja plătită. Ne și imaginam costurile uriașe ale remorcării. 

Cu chiu, cu vai, am reușit, profitând de o vale, să o luăm pe prima ieșire, care nu era foarte departe. Am dat de un sătuc pustiu, totul închis. Nu știu ce bine am făcut noi pe pământ, dar, într-un service care ar fi trebuit să fie închis, încă lucra un băiat. Dumnezeu, cu chip de mecanic auto.

Privirile noastre de oameni panicați și aproape fără bani l-au convins să suie Golful pe elevator. A zis, normal, că trebuie schimbată toba cu totul. Luni, sau când vine piesa. Ne-am uitat iar la el, cu ochi de cățelus rătăcit. Omul s-a pus pe sudat, după ce a insistat de cinci ori că nu își asumă nimic. Că nu așa se face. Ce a făcut el acolo ne-a ținut până în România, și încă doi ani după. V-am zis, lucrare divină.

Să vă mai zic și cum a început să fiarbă motorul Golfului, la urcarea spre Saint Moritz, pe niște serpentine interminabile? Când am ajuns sus, am oprit într-o parcare cu restaurant și am deschis capota, să iasă fumul. Lângă noi au oprit trei Ferrari, din care s-au dat jos trei familii aristocrate. Nu i-am întrebat nimic, mă îndoiesc că aveau la ei, în Ferrari, ceva care să stingă setea motorului de Golf.

Una peste alta, am trăit clipe de neuitat. Matterhorn-ul ne-a apărut ca prin magie din nori, pentru câteva minute, în fața hostelului din Zermatt. Am trecut în Franța și am urcat cu telecabina pe Aiguille du Midi, de ni s-a tăiat răsuflarea. Am urcat cu trenul până unde nu credeam că pot să mai existe gări. Ne-am plimbat pe poteci și pe străduțe de poveste. Am gustat, am încercat, am trăit.

Golful ne-a adus cu bine înapoi acasă. El avea o sudură în plus, la tobă. Noi aveam o grămadă de lucruri în plus, în suflet. Win-win, aș putea spune. 

PS: Voi ați avut vreodată un „Golf 3” al vostru? Pe unde v-a purtat?

Bătrânii urcă pantele pe jos

La mine-n cartier, bătrânii urcă pantele pe jos.  Trag de „plasele” lor, cum spun cei care-și mai amintesc de sacoșele de plasă din comunism. Traversează aiurea, cu ochii-n pământ. Icnesc. Gâfâie. Se luptă cu panta. Cu viața. Ca și cum drumul ăsta le-a fost dat, și ei se zbat să meargă pe el până la capăt. 

M-am reîntâlnit de curând, spre marea mea bucurie, cu o doamnă din Marea Britanie și cu soțul ei. Am lucram împreună, acum mai bine de  douăzeci de ani. Acum au peste 70 de ani ea, peste 80 el. Fac voluntariat. Călătoresc, atât cât pot, căci bătrânețea fizică nu iartă pe nimeni. S-au uitat în ochii noștri și ne-au spus cât suntem de tineri, acum, când ne apropiem de 50. Ne-au povestit cum s-au reinventat de mai multe ori. Își purtau și ei durerile lor, dar ochii le străluceau. Aveau planuri de viitor. 

Mi-am adus aminte și de franțuzoaică trecută de 70,  pe care am văzut-o anul trecut în Saint-Paul de Vence. Cu o rochie colorată, brățări și cercei, cu un pahar de vin în mână și cu zâmbetul pe față.

De un alt grup de doamne englezoaice, 60+, plinuțe, care mergeau cu entuziasm la dansuri din buric. (Sincer: auziți, în cap, vocea judecății?).

Nu pot uita cuplurile de olandezi de vreo 65 de ani, din camping. Ziua făceau trasee pe dealuri iar seara se îmbrăcau cochet și scoteau fața de masă albă, pe care aprindeau o lumânare.  Și, din nou, aproape elitistul, pentru noi, pahar de vin.

Mă uit, cu inima strânsă, la mulți dintre bătrânii din jurul meu. Bătrâni triști, uneori agresivi. Arici, într-o societate de arici. Morocănoși, agasați, resemnați. Bătrânii noștri, ridați înainte de vreme, neîngrijiți, care ne-au iubit, care s-au sacrificat. Bătrâni care bombăne și comentează. Bătrâni care se îmbulzesc la coadă, ca să nu-și piardă locul pe care nu-l vrea, de fapt, nimeni. Bătrâni în căutare de cineva care să-i vadă și să-i asculte și pe ei. Mulți bătrâni singuri, așteptând. 

Nu știu ce-i apasă pe bătrânii noștri. Cu siguranță, de multe ori, sărăcia și boala. E greu să te bucuri de viață când n-ai ce mânca. Le e greu să trăiască frumos într-o societate care pare să le spună, prin tot ceea ce nu le oferă: „Gata, hai, stați acolo la voi!”. În spatele unor ferestre închise și murdare, pe care le curățăm cu sfințenie, de Paște și de Crăciun.

Dar cred că e și altceva, acolo, în ei. E și o resemnare, o blazare, un sfârșit înainte de termen. O „rușine” de care nu mai scăpăm, legată de cum se îmbătrânește. O așteptare că nu trebuie să mai aștepți nimic de la viață. Un fel de a deveni „babă”, sau „moș”, care nu-ți mai permite să fii altfel. O bătrânețe asumată, cu care nu te lupți.

Mă doare și mă revoltă versiunea asta de bătrânețe, pe care o aruncăm peste oameni, ca pe o plapumă prea grea pentru un om încă viu. Și cu care ne învelim singuri, prea devreme.

Nu-i judec pe cei bătrâni. Nu e vina lor. Pentru ei, e, poate, prea târziu. Dar mă uit la noi, cei încă tineri și pe care ne paște bătrânețea asta din jur. Hai, că putem să facem să fie altfel pentru noi. Și, de ce nu, poate și pentru alții, care vin după noi.

Do not go gentle into that good night.

Să ne emoționăm, așadar…

Voiam să vă zic că mi s-au muiat picioarele la absolvirea clasei a VIII-a. A lu’ fii-miu, nu a mea. Când n-aveam copii, râdeam și făceam mișto de părinții care „dădeau bacu’ “. Și uite cum vine, ea, factura!

Primele semne de avertizare, le-am avut de la absolvirea grădinițelor, de unde avem pe un altar câteva poze cu doi zei falși (dar ai noștri), o sticlă goală plină cu „aer de grădi” și alte câteva „obiecte de cult”.

Apoi, nodul în gât a tot crescut – clasa întâi, final de unu-patru. Acum, la final de a opta, m-am dus chipurile pregătit, că aveam antrenament. Alții urmau să plângă, eu nu. „This is not this day”, vorba lu’ Aragorn.

Ei bine, m-au făcut muci. Hoarde de emoții, bine  ascunse până atunci în subteranele sufletului, mi-au muiat genunchii și mi-au umplut ochii de lacrimi.

Mă gândesc la mine. La nici cincisprezece ani, simțeam că nu există mâine, că am lumea în palmă și că ăia de 30 de ani sunt bătrâni. Simțeam că mă desprind de ceva, încet încet, și că încep că-mi crească aripi.

Mă gândesc la el. Că e deja mare. Și îi cresc aripi. Că se desprinde de ceva. Și că e bine. Că-l iubesc. 

Am plecat de acolo privind înapoi, cu zâmbetul pe față, aproape prieten cu nodul din gât.

PS: Peste câteva zile, fii-mea face pasul afară din clasa a patra, în drum către a cincea.  Mă duc la altar, să bag nasul în sticla aia de la grădi, să iau aer și să strig: „Oprește-te, timp nebun!”

PPS: Bă, voi vă dați seama că peste patru ani dăm bacu’ ?

Fotbal și emoție

Nu le am cu fotbalul. Bă, da’ chiar nu le am. Dar n-am să uit niciodată cum m-am uitat la meciurile de la Mondialul din ’90.

Aveam paișpe ani jumate, tremuram de libertate și de speranță. Și de viața pe care n-o înțelegeam, dar care venea spre mine ca un val în care de-abia aștepți să te-arunci, într-o zi fierbinte de august.

Emoțiile admiterii liceu, gustul de Coca-Cola după comunism, primele guri de bere cu tata. Prăjitura cu lămâie a mamei, de pe masa din fața televizorului. Nesiguranța, bucuria, dezamăgirea, senzația orice lucru pe care ți-l dorești, este posibil. Toate se amestecau cu fotbalul.

Și urlam, săream, ne luam în brațe. Să fim văzuți, să fim auziți până pe stadioanele care erau în altă lume, despre care nu știam mare lucru. Să (ne) simțim împreună. „Gooool! Goool, băă! Româniaaa! Bine măăă!” A fost un val de emoție pe care aveam să trăiesc până in ’94 și mai departe. Un val care a devenit parte din mine.

De-aia, deși nu mă pricep mai deloc la fotbal, în zile ca astea se trezește în mine eu, cel de-atunci. Fii-miu, paișpe ani jumate, e lângă mine, în fața televizorului. Mă uit la el. Mă gândesc la noi. Urlăm, trăim, sperăm. 

Hai, România! 

Bravo, băieți! 💙💛❤️ Ce meci! 

(Mi s-au tăiat picioarele, când marea aia de români au cântat imnul.)

error

V-a plăcut? Dați mai departe! :)

Verified by ExactMetrics