Sudistul

Aș putea mânca doar pizza pentru tot restul vieții. Mă rog, pizza-plus-paste. Hai, un pește, dacă se aude marea de la masă. Și tiramisù și înghețată. Vin. Dați-mi și un pic de vin. Mai mult nu vreau. Înghețată cu vin, poate. Din aia de care am mâncat la Montalcino. 

Vă las vouă sarmalele și ardeii umpluți. Ciorba de burtă și jumările. Luați cefele și costițele, fasolea cu ciolan și orezul cu lapte. Vă dau chiar și țuicile și palincile, să faceți voi ce o să fac eu cu o Birra di Messina (cristalli di sale) când o să ne reîntâlnim. De asta uitasem. 

Sunt un trădător (alimentar) de neam. Un iubitor de sud, de soare, de mare caldă și-n octombrie. 

Nu mă prindeți voi cu „brânză, barză, viezure, mânz”. Puneți-mi, în capcană, un pic de burrata. Pentru negocieri de pace, ne vedem în Toscana, la niște pici al ragu di cinghiale. Acolo vin, dar mai la nord de-atât nu urc. 

Asta dacă nu mă refugiez definitiv în sudul Franței. Așa, ca să fac aproape toată postarea asta să devină irelevantă.

Câteodată

Câteodată îmi ajunge să stau afară, pe un scaun, să fie seară și să închid ochii.

Câteodată îmi ajunge un pahar de vin.  

Câteodată e suficient să văd un copil zâmbind.

Câteodată nu am nevoie de nimeni. 

Câteodată plâng și totuși mi-e bine.

Câteodată știu, pur și simplu.

Câteodată am un noroc chior.  

Câteodată plec la magazin și ajung pe o terasă, la cafea. 

Câteodată nu înțeleg, dar iubesc. 

Câteodată mă tem, dar continui.

Câteodată e bine, pur și simplu. 

Aș vrea să fie mai des câteodată. 

Senzorii vieții

Când ies cu mașina din curte, senzorii mă avertizează apocaliptic că urmează să mă lovesc de gard. Opresc, mă uit: e loc. Mult. Înjur senzorii și-mi văd de drum. 

Intru la toaleta cafenelei unde-mi place să stau să mă uit cum trece lumea. Nu la toaletă stau, ci pe terasă, iar lumea trece pe stradă. Ca să fie clar. Toaleta are senzor de lumină. Fac treburi și dau din mâini, ca să nu se aștearnă întunericul peste micul meu univers. Parcă aș fi la un concert, doar că muzica e doar în capul meu: „becule, stai aprins, becule…”

Senzori au și toaletele publice, alea automate. Știu una la mine în oraș care și vorbește. Română cu accent chinezesc, dar vorbește. Am râs de ea o dată, când am intrat, și după cinșpe secunde mi s-a deschis ușa fără preaviz. Cred că are și senzori de atitudine, de atunci îi dau bună ziua când intru. Vorbesc cu ea cu frica unui dezastru iminent.  Așa cum m-a învățat bunica s-o salut pe țața Stana lu’ Popescu, vecina care te apuca de cap fără preaviz și te pupa bălos, cu gura ei fără dinți și cu un pic de mustață. 

Și telefonul are senzori. Anul trecut, în sudul Franței, m-a băgat pe o bretea de autostradă care m-a dus înapoi de unde am venit, + 10 kilometri. Acum înțeleg că și șarpele ăla al infinitului, care-și mânâncă singur coada, a înghițit, probabil, vreun sistem de navigație cu senzori cu tot. 

Există senzori în mingea de fotbal, ca să fie clară faza. În minibarul de la hotel, ca să nu fie neclară treaba. În ușa rotativă de la mall, ca să ne înghesuim impredictibil.  În frigider, ca să afli ceea ce știi deja. În lift, ca să-ți fie frică mai cu stil. 

Aștept să inventeze cineva un senzor care să detecteze nevoia mea de a respira fericit, ca prostul. 

Aveți și voi dorințe încă nedetectate de senzori? 

Casetofonul

Când treceam în clasa a noua mi-au luat ai mei casetofon. Pe Ștefan cel Mare, vis-a-vis de Dinamo, se deschisese un magazin Panasonic, printre primele „de firmă” după 1989. 

Scula în cauză a costat undeva la 120 de dolari, o sumă mare pentru noi pe vremea aia. Îmi aduc aminte cutia, mirosul de nou și folia albă de protecție pe care nu mi-a venit s-o arunc. 

Casetofonul ăla n-a fost un „device”, cum le zice azi, a fost centrul unei lumi. Înregistram muzică de la radio și casete de la și pentru prieteni. Îl dădeam tare la petreceri și încet, noaptea, când ascultam singur, în pat.  

Când ai cinșpe -șaișpe ani, te scufunzi cumva în muzică și o lași să scoată ceva din tine la suprafață. Am plonjat în Maiden și Metallica, m-am rătăcit în Queen și am plutit pe Pink Floyd, cu ochii inchiși.  M-am pierdut de cineva într-un Still Loving You care nu se mai termina și m-am găsit cu altcineva pe Lady in Red. 

Din casetofonul ăla au ieșit și iubire și speranță, și dezamăgire, și regrete. Bucurie și revoltă, fragilitate și fericire fără sfârșit. Le port pe toate cu mine, într-un cântec din capul meu. 

Astăzi, casetofonul stă pe geam, la bucătărie. Radio-ul încă mai merge, dar casetele se cam poticnesc. Poate știți pe cineva care se pricepe, să-l reparăm. Nu e urgent, funcționează și așa, doar când mă uit la el. 

PS: Când mai ascultați Vama Veche și-l auziți pe Chirilă că zice “A, știu, îmi vând casetofonul!” să știți că trebuia să-ți fie chiar foarte, foarte dor de mare ca să faci așa ceva. 

Oameni și mături

Bunica mea mătura frunzele în fiecare zi. Nu le mătura doar pe cele din curte, de la intrarea în casă. Ieșea afară, la șosea, și mătura în fața curții, cu atenție. Vântul așeza la loc altele, în maxim o jumătate de oră. 

Când eram mic, nu o observam deloc. Preocuparea ei pentru ordine nu mă interesa, vedeam doar norul de praf de la poartă. Îmi era îndeajuns că știam unde e. 

Când am mai crescut, am început, ca toți adolescenții, să-i judec pe adulții din jurul meu. Am taxat preocuparea bunicii ca pe o grijă excesivă și inutilă pentru gura lumii. În satul ăla mic, copiii tăi trebuiau să vină de la București cu mașina spălată. În niciun caz nu puteai să lași frunze la poartă, așa, ca neoamenii. 

Mai târziu, bunica a murit și n-a mai contat dacă frunzele cădeau pe jos. Am înțeles atunci că, uneori, să mături la poartă este și o alegere, nu doar un destin. 

Ce bine e când pe la porți încă se mai ridică un nor de praf.  

Vreau înapoi

Vreau înapoi la 15 ani. Când totul era pentru totdeauna și nu conta câte ore are o zi.

Când n-aveam niciun plan și mi-era bine. Când era mai multă viață în față decât în spate. Când nu știam, dar urma să descopăr. Când nu trebuia să știu sigur, pentru că nu aveam nevoie. 

Vreau înapoi la prietenii mei, unii de-o zi, alții de-o viață. Înapoi la un pic de inconștiență. La lucrurile mici, despre care ți se spune că nu contează. Despre care afli, într-o zi, că au fost tot ce-a contat. 

Vreau înapoi la părinții mei tineri, la nemurirea celor din jur, la trei luni de vară care durează cât trei ani și la iarna care n-o să vină niciodată.

Vreau pe scări, la liceu. Vreau să fug în pauză, să-mi cumpăr Lucky la bucată. Vreau la o bere în ora de franceză și pe munte fără telefon. 

Vreau să amețesc de atâta viață, să pierd timp așa cum pierzi 50 de bani, să uit ce zi e, să întind mâna și să găsesc ce căutam. Să fie cald, să miroasă a mare, și a sărut. 

Vreau înapoi. 

Vine cineva cu mine?

Fericirea și mașinile de închiriat

Unele din cele mai mișto momente lipite de sufletul meu au legătură cu mașini de închiriat. Sunt destul de sigur că asta se datorează și faptului că nu închiriez mașini ca să merg cu ele la muncă. Dar să nu divagăm.

Am închiriat prima dată o mașină în 2001, am mers cu ea de la Roma până pe Coasta Amalfitană. Un Renault Clio argintiu, cu aer condiționat (manual) și casetofon. Îmi aduc aminte și acum cât am cautat-o în parcarea de rent-a-car de la Termini. Mirosul de mașină aproape nouă, din interior. Parcă ne luasem Maserati. 

Am cumpărat o casetă cu muzică din Sud și am demarat pe Autostrada del Sole. Uneori, simți că nu se poate mai bine de-atât. Așa eram noi, doi oameni care ascultam muzică italiană la casetofon, cu geamurile deschise, pe curbele care duceau spre Positano. Așa ceva ți se lipește de ființă pentru totdeauna. 

Desigur, marea fericire este vecină cu groaza dezastrului imiment, mai ales când închiriezi mașină pentru prima dată. Mașina era deja zgâriată, pe ici, pe colo, dar eu mă temeam s-o ating chiar și cu o frunză. Nu vă pot descrie cum m-am simțit în Napoli, unde două treimi din mașini păreau măcar ușor lovite. Iar regulile de circulație erau cu siguranță negociabile. Nu mă ajuta nici cantitatea uriașă de scutere care roiau precum albinele în jurul magnificului meu Clio.

Am supraviețuit, iar Clio a rămas pe coperta albumului meu cu mașini de închiriat și amintiri de neuitat.

În album, am un Nissan alb, care de-abia urca pantele de pe lângă Lago di Garda. Și pe care l-am forțat să meargă cu 140 pe autostradă în Germania pentru că pierdeam avionul. 

Mai e și un Opel Zafira cu 7 locuri, încărcat cu toată recuzita unui bebe de 8 luni, pe care a trebuit să-l strecor pe un drum imposibil de strâmt, până la vila aia superbă, de unde vedeai Capri de la piscină. 

La Bari, am spart roata unui Fiat după primul metru, în parcarea firmei de închirieri. Am înfipt cauciucul în bordura ascuțită de lângă mașină. N-o să uit niciodată cum gesticula italianul de la Herz, zici că murise mă-sa, nu că facusem pană: „Mamma mia, hai forato! Hai forato!”. Da, mă, i-am dat gaurã, acuma ce să mai fac. Am furat-o, frate, o mai și furi, că nu poți doar să ai noroc. 80 de Euro pentru roată și ne-au dat altă mașină, un Renault Captur mai înalt, numai bun de mers cu el la plajele alea mai izolate din Puglia.

Cu un Renault Kadjar am colindat prima dată Val d’Orcia. Știu și acum unde l-am parcat când ne-am oprit pe seară, la Pienza. Nu știu ăștia de la închirieri că doi adulți și doi copiii s-au suit în mașina lor ușor uzi, după ce au făcut baie în aer liber în izvoarele termale de la Bagni San Filippo.

Tot cu Kadjarul, doi părinți au fugit o jumătate de zi spre Cortona, doar ei. 

Un Opel Mokka (dar nu moca) ne-a dus prin toate sătucele din Luberon, unde dacă te duci, nu prea vrei să mai pleci. Cu gândul, n-am plecat nici azi de acolo. 

Tot în albumul ăsta auto-emoțional am și o Skoda Scala, parcată lânga cazarea cu aer de mic castel din Sardegna, unde la micul dejun puteai vorbi cu proprietarul despre literatura italiană. 

Desigur, nu pot uita Fiatul Panda parcat lângă o plajă pustie din Sicilia, la apus, pe final de octombrie. Mașină mai fără dotări, aproape că n-am văzut. Clipe mai frumoase, aproape că n-am trăit. 

În mintea mea se amestecă fericirea și închiriatul de mașini. Ambele au ceva temporar, la care te gândești mereu să revii. 

Oameni frumoși

Am fost aseară la Five Finger Death Punch. Mișto show-ul, foarte mișto conexiunea cu publicul.

Publicul, apropo, mi-a plăcut. Niște elitiști, evident, că așa au ajuns să fie ștampilați indivizii care au bani de bilet și pretenția să primească ce scrie pe afiș. 

E drept, nici trupa nu a dat o tură înainte, prin Centrul Vechi în căutare de lecții pentru fani. Și da, a fost și aici cu „we are all the same”, cu toleranță și cu dragoste. A fost chiar și cu un scurt discurs despre 4 iulie și despre ce ne apropie ca oameni. Discurs scris de solist și citit în română de cineva, pe scenă. Publicul a aplaudat și a cântat, spontan, „La mulți ani”. În lipsă de manele am cântat așa, needucați, ca fraierii,  împreună. 

Mi-a plăcut mult, aseară, de oamenii de lângă mine. Frumoși, imperfecți, bucuroși, uniți de muzica pentru care au venit acolo.  

Eu unul, mai merg și altă dată.

PS: în fotografie, momentul în care trupa a ales, din public, doi copii și pe mama lor. Cei trei au trăit de pe scenă următoarea melodie❤️.

Poziția (de ofsaid) a realistului miștocar

Nu există poziție mai satisfăcătoare în viață decât aia de „realist miștocar”. Cel puțin pentru individul în cauză. 

Realistul miștocar nu speră, că doar nu e prost. Nu-și exprimă așteptări pozitive în public, știe că așa ceva nu se face. Să speri e lucru nașpa, te expune la ridicol. Înseamnă să-ți pui emoția la bătaie într-o situație pe care n-o controlezi tu. 

Așa că realistul miștocar le explică tuturor că situația e de rahat, că n-are cum să iasă bine, că degeaba credeți voi că se poate întâmpla ceva bun. Dacă totuși iese bine, au ei o explicație: am avut noroc, că de fapt suntem praf. 

Am avut vreo doi din ăștia la o masă de lângă mine, ieri, la meci. Ce mai zâmbete superioare, ce mai ironii fine, ce mai priviri cu subînțeles! Au sfârșit prin a aplauda Olanda, că deh, v-am zis io că ai noștri sunt vai de ei. Meritau, nene, românii, disprețul lor superior de păreriști autorizați.

Între timp, azi au mai apărut prin feed-ul meu și  alții. Apostoli glumeți ai apocalipsei, care scriu de trei săptâmâni la cartea asta pe care am citit-o noi aseară. Au ieșit la interval, să-i vedem toți câtă dreptate au avut ei să fie cinici și miștocari. 

Atât am să le zic. Eu am sperat, poate mai mult decât aveam motive s-o fac. Mi-am dorit, deși poate nu era cazul. Am fost dezamăgit, cu toate că, realist vorbind, mă puteam feri de asta.

Simt că mai sunteți și alții ca mine. Eu vă promit că data viitoare o să sper din nou. Nu-mi place poziția, mereu afară din joc, a realistului miștocar. 

Un altfel de „am”

Am avut noroc.

Am încercat și mi-a plăcut.

Am trăit fără să cer voie. 

Am pierdut.

Am mințit și am ajutat. 

Am cântat într-o cabană. 

Am ratat un moment, cândva.

Am râs cu lacrimi.

Am căutat ceva ce pierdusem.

Am văzut și mi-am ferit privirea.

Am privit înainte, ca să nu mai pășesc înapoi.

Am vrut, dar n-am putut.

Am acceptat când ar fi trebuit să refuz.

Am renunțat prea devreme.

Am continuat prea mult să.

Am plâns în hohote.

Am pus cortul pe o plajă. 

Am iubit.

Am să plec undeva, departe.

Am să mă-ntorc dintr-un loc, într-o zi.

Am să găsesc curaj. 

Am să uit să ud florile.

Am să mănânc ceva bun. 

Am să merg mai departe. 

Am să încerc să țin minte.

Am să fac o baie-n mare. 

Am scris asta, ca s-o citești tu.

Am lăsat poarta întredeschisă. Ca să mai vii, din când în când. 

PS: Celălat „Am” e aici.

error

V-a plăcut? Dați mai departe! :)

Verified by ExactMetrics