Când ies cu mașina din curte, senzorii mă avertizează apocaliptic că urmează să mă lovesc de gard. Opresc, mă uit: e loc. Mult. Înjur senzorii și-mi văd de drum.
Intru la toaleta cafenelei unde-mi place să stau să mă uit cum trece lumea. Nu la toaletă stau, ci pe terasă, iar lumea trece pe stradă. Ca să fie clar. Toaleta are senzor de lumină. Fac treburi și dau din mâini, ca să nu se aștearnă întunericul peste micul meu univers. Parcă aș fi la un concert, doar că muzica e doar în capul meu: „becule, stai aprins, becule…”
Senzori au și toaletele publice, alea automate. Știu una la mine în oraș care și vorbește. Română cu accent chinezesc, dar vorbește. Am râs de ea o dată, când am intrat, și după cinșpe secunde mi s-a deschis ușa fără preaviz. Cred că are și senzori de atitudine, de atunci îi dau bună ziua când intru. Vorbesc cu ea cu frica unui dezastru iminent. Așa cum m-a învățat bunica s-o salut pe țața Stana lu’ Popescu, vecina care te apuca de cap fără preaviz și te pupa bălos, cu gura ei fără dinți și cu un pic de mustață.
Și telefonul are senzori. Anul trecut, în sudul Franței, m-a băgat pe o bretea de autostradă care m-a dus înapoi de unde am venit, + 10 kilometri. Acum înțeleg că și șarpele ăla al infinitului, care-și mânâncă singur coada, a înghițit, probabil, vreun sistem de navigație cu senzori cu tot.
Există senzori în mingea de fotbal, ca să fie clară faza. În minibarul de la hotel, ca să nu fie neclară treaba. În ușa rotativă de la mall, ca să ne înghesuim impredictibil. În frigider, ca să afli ceea ce știi deja. În lift, ca să-ți fie frică mai cu stil.
Aștept să inventeze cineva un senzor care să detecteze nevoia mea de a respira fericit, ca prostul.
Aveți și voi dorințe încă nedetectate de senzori?
