Când m-a durut

M-a durut când am stat în poartă și m-a lovit un băiat mai mare cu mingea în față.  M-a durut când n-am știut diferența dintre leuștean și pătrunjel. M-a durut că n-am avut curaj să-ntreb.

M-a durut când m-au lăsat ai mei la bunici peste vară. Pentru că am fost fericit la bunici, m-a durut când vara s-a terminat și a trebuit să plec. M-a durut când au murit bunicii.

M-a durut că nu aveam mușchi, ca alții. M-a durut că aveam coșuri și că nu aveam experiență. Că nu știam să dansez. Că nu voiam să învăț. M-a durut așa cum îl durea, pe vremea mea, pe un rocker într-o discotecă. 

Citește mai mult ->

Votez și azi. Din nou.

M-am gândit dacă să scriu ceva funny, de alegeri. Dacă nu cumva, printr-un text serios, risc să va zgârii sensibilitățile și convingerile. Într-o lume a ușor-ofensaților, e nasol să fii cactus. Dar mi-am dat seama că voi nu sunteți ușor-ofensabili. Și nici eu nu sunt plantă.

Aveam 14 ani in 1989. La fel ca fii-miu acum. N-am înțeles ce lume ni se deschidea atunci, și ulterior am văzut că aprope nimeni nu înțelegea. 

Dar un lucru am înțeles, destul de repede, cu mintea mea de viitor adult. Înapoi în sărăcie, frig, și minciună colectivă, nu mai voiam. 

Nu judec pe nimeni căruia i-a plăcut în comunism pentru că s-a suprapus peste tinerețea lui. Cred ca tinerețea e minunată și în cele mai grele condiții. Înțeleg. 

Sunt pro-european și pro-occidental. La vot am avut alegeri grele de făcut, de multe ori. A trebuit, ca și mulți alții, să votez Iliescu, să nu iasă Vadim. Am votat cu “speranța” și am fost dezamăgit.  De multe ori. Am ieșit în stradă, de multe ori.  Am fost păcălit, mințit și furat. M-am simțit înșelat, trădat, rănit, furios, frustrat. 

Am simțit de mai multe ori că-mi moare speranța. Dar n-am s-o las. Nu pot. Așa cum nu pot vota cu hoții. Cu mincinoșii. Cu ăia care „ne dau și nouă ceva” în timp ce fură cu două mâini din ce ar trebui să fie al tututor. Fură din viitorul copiilor tăi, dar măcar să-ți arunce și ție un dumicat. Am fost mereu mirat de toleranța acestui popor pentru hoție. De ușurința cu care acceptăm ca „toată lumea fură”. Tu, furi? Tu, ăsta care citești acum, când ai furat ultima dată bani publici? Sau un portofel din buzunarul cuiva?

Nu pot să votez cu hoții, mincinoșii, impostorii și plagiatorii. Și nu pot să votez cu partriotarzii. Cu sforăitorii. Cu ăia care-mi spun ca România e buricul pământului, dar e victimă, săraca. Nu e, fir-ar să fie. Toți hoții pe care îi cunosc în politica româneasca sunt români, nu vin din altă țară.  

Nu pot să votez cu ăia care-mi spun că Rusia e patria valorilor corecte, că Putin mă apăra pe mine de „putregaiul” occidental. Toată lumea care predică anti-captitalismul, o face de prin cafenele occidentale. O avea capitalismul probleme, dar sigur nu mă ajută pe mine Putin și Xi să o duc mai bine. Nu văd cozi la emigrat la ruși, văd doar alți mincinoși români, lupi în haine de oaie. 

Așa că o să merg iar la vot, ca de fiecare dată. Îmi car sacul de frustrări după mine, dar mă duc. Dacă va trebui, o să aleg din nou răul cel mai mic. Pe unele buletine de vot, că sunt multe de data asta, o să aleg chiar binele mai mare. 

Peste mai puțin de patru ani, va vota și fii-miu. Până atunci, mergem noi. Din nou. Hai, că vin întăriri! 

PS: Pentru ăștia cu dileme: între un hoț care a și făcut, pe ici, pe colo, câte ceva, și un cinstit care n-a facut destul, îl voi alege întotdeauna pe cel cinstit. Pentru că prin hoție, se pierde mult mai mult decât se face. Întotdeauna.

Sună ro-alert că plouă. Babele nu se mai ouă

A plouat, azi, în București. Când s-a oprit ploaia (de vară), a sosit alert. Ro-alert. Pe toate telefoanele, în toată casa, în fiecare colț al ființei. De două ori. Așa că vă zic. 

Duse sunt vremurile când începea, ca din senin, ploaia de vară, și de-abia așteptai să te refugiezi cu fata sub tei ca să va sărutati (iar).

Duse sunt vremurile când babele se ouau liniștite, chiar dacă afară Noe le făcea cu mâna, undeva, în depărtare.

Duse sunt zilele în care era foarte cald afară, și tu ieșeai ca inconștientul pe stradă cu prietenii. Trăiați periculos, vă luați un suc plin de  E-uri, într-o sticlă de-aia care nu salva planeta. Beați toți din ea la gămadă. La sfârșit, apoteotic, pierdeați dopul, care nu era lipit de sticlă.  Duse sunt zilele.

Duse sunt vremurile în care mergeam desculți prin viscol la școală. Mă rog, să nu exagerăm.

Dusă e vremea când te dădeai pe gheață, pe trotuare, până la școală, fără să primești avertizare nowcasting când traversai strada.

Dus e parcul cu leagăne din fier ruginit, și șantierul de lângă bloc, unde te murdăreai de smoală și carbid până la chiloți.

Acum, totul e mult mai bine. Mă simt în siguranță, aflu de două ori c-a plouat o singură dată. Iarnă nu prea mai e, am înțeles că de la dopul ăla pe care l-am pierdut ni se trage. Stau în casă, beau apă plată cu vitamine, dintr-o sticlă bio. Mă uit pe fereastră. Afară, în ploaie, sub un tei, un el și o ea, se sărută.

Nu știu de ce, mă cuprinde așa, un pic, nostalgia.

Deștepți, invulnerabili. Și ne doare

Știm totul despre cum stă treaba și despre cum merg lucrurile . Dar nu știm mare lucru despre emoțiile proprii, nu le-am mai privit în ochi de foarte mult timp.

Nu spunem, simplu, că ne pare rău.  Dar ținem discursuri sforăitoare despre nimic, dezvoltare personală și lucru în echipă.

Suntem vindecătorii altuia, avem strategii complexe și soluții testate. Târâm după noi o durere în suflet despre care nu înțelegem mare lucru. Salvăm planeta, și ne bârfim vecinii.

Știm, de pe net, bucățele de biochimie, nanotehnologie, astrofizică. Știm foarte clar de ce e de vină victima. Dar nu mai știm să spunem „vă rog” când cerem ceva.

Știm de ce „se vrea” și ce „nu se dorește”. Nu știm ce vrem noi și nici să spunem când nu (mai) vrem ceva. Știm cine-i de vină. Și că nu suntem noi ăia.

Psihanalizăm pe toată lumea, în pauza de masă. Dar nu mergem la terapie, doar nu suntem nebuni.

Avem explicații simple pentru lucruri complexe și strategii complexe pentru un zâmbet.

Suntem deștepți, invulnerabili. Și ne doare.

Am fost fericit. Scurt inventar.

Am fost fericit când m-a luat mama de la grădiniță. Am fost fericit când a băgat înghețată la magazinul din sat. Când am mâncat brânză cu roșii cu mâinile murdare, la pescuit. 

Am fost fericit într-o zi, când unchiul meu mi-a pus Queen la pick-up și m-a învățat ce înseamnă muzica mișto. Când ai mei mi-au luat casetofon. Am fost fericit când tata m-a luat cu el, cu mașina. Când mama mi-a făcut tartă cu vanilie și căpșuni.

Am fost fericit când mi-am lăsat părul lung. Am fost fericit în tren, spre munte. Și când mi-am cumpărat țigări „la bucată”. Am fost fericit într-o după-amiază de toamnă, pe niște scări, la liceu. Și în autobuz, în drum spre cineva.

Am fost fericit când s-a terminat școala. Și când a început octombrie.

Am fost fericit într-o vară. În mai multe veri. Am fost fericit când au început poveștile, și, uneori, când s-au terminat.

Am fost fericit  la o cabană, într-o dimineață. Și într-un mic restaurant, când am fugit de undeva, împreună. Am fost fericit într-o mașină ieftină, închiriată, pe un drum prăfuit din Sicilia. Am fost fericit pe o plajă pustie, la apus.

Am fost fericit când i-am ținut prima dată în brațe. Când le-am citit Harry Potter și ne-am uitat la film prea mult. Când am cântat toți patru, în mașină, „Nu ne mai trageți pe dreapta”, pe o autostradă din Franța.

Am fost fericit când m-am lăsat să trăiesc.

Tu, când ai fost fericit(ă)?

Camera din față

Bătrâna deschise ferestrele cu un gest scurt, apoi dispăru aproape imediat. Prin ochii larg deschiși ai ferestrelor, camera din față lăsa să se vadă mobila ei veche, din lemn. “Nu de pefele” ca asta de-acum, mi-ar fi spus bătrâna, de n-ar fi fost așa grăbită să iasă din cameră și să dispară undeva, în măruntaiele mai calde ale casei.

———————————-

Pentru o clipă, am revăzut casa bunicii mele de la țară, și ferestrele ei de la stradă, acoperite cu hârtie albă, prinsă in piuneze de tocul din lemn. Cunoșteam acea senzație, frigul din camera din față, pereții pictați cu flori si dunga obligatorie care înconjura camera în apropierea tavanului. În acea cameră, bunica ținea cea mai buna mobilă din casă,”recamierul” și masa mare de lemn masiv, la care nu mânca nimeni niciodată.

Ne strângeam cu toții în  bucătărie, în jurul unei mese mici, lângă plita unei sobe care traversa peretele, și incălzea în același timp și o alta cameră, unde mi-am dormit copilăria.

Aveam vreo patru sau cinci ani, și, de la masa din bucătărie, priveam ușile închise ale camerei din față, cu geamurile lor întunecate, ca pe un avertisment.

Câteodată, bunica mă trimitea să aduc ceva de dincolo de uși și făceam pasul cu inima strânsă. Mâna mea pipăia peretele după întrerupător, și nodul din stomac mi se desfăcea pe jumatate când becul trimitea o lumină chioară în toate colțurile camerei. Nimic nu alunga însă frigul din cameră, iar singura scăpare era apropierea de plita din bucătărie și de vocile calde ale celor de la masă.

Dupa moartea bunicii, au vândut casa. Pereții erau tot acolo, dar căminul disparuse… Am trecut o dată, cu mașina, prin fața ferestrelor închise ale camerei din față și, pentru o secundă, în sufletul meu, am locuit în cea mai frumoasă cameră de pe Pământ.  

error

V-a plăcut? Dați mai departe! :)

Verified by ExactMetrics