Bunica mea mătura frunzele în fiecare zi. Nu le mătura doar pe cele din curte, de la intrarea în casă. Ieșea afară, la șosea, și mătura în fața curții, cu atenție. Vântul așeza la loc altele, în maxim o jumătate de oră.
Când eram mic, nu o observam deloc. Preocuparea ei pentru ordine nu mă interesa, vedeam doar norul de praf de la poartă. Îmi era îndeajuns că știam unde e.
Când am mai crescut, am început, ca toți adolescenții, să-i judec pe adulții din jurul meu. Am taxat preocuparea bunicii ca pe o grijă excesivă și inutilă pentru gura lumii. În satul ăla mic, copiii tăi trebuiau să vină de la București cu mașina spălată. În niciun caz nu puteai să lași frunze la poartă, așa, ca neoamenii.
Mai târziu, bunica a murit și n-a mai contat dacă frunzele cădeau pe jos. Am înțeles atunci că, uneori, să mături la poartă este și o alegere, nu doar un destin.
Ce bine e când pe la porți încă se mai ridică un nor de praf.
