Am fost ieri pănâ la mall. În zonă există și o spălătorie auto self-service. Mi-a rămas cam o jumătate de oră liberă, așa că decid să-mi spăl mașina. Mă pun la coada și, de aici, începe spectacolul.
Cum altfel aș putea numi ceea ce se desfășoară în fața ochilor mei. E ca și cum am nimerit la o reuniune a artiștilor spălători de mașini. La olimpiada intergalactică a dansatorilor cu lancea sub presiune.
La boxa din dreptul meu, un tip freacă posteriorul mașinii cu peria plină de spumă. Cu gesturi tandre, circulare, de parcă încearcă să-i producă respectivei oarece reacții de care depinde perpetuarea unei specii din care fac parte amândoi.
Ceva mai încolo, un șofer de ride sharing își acoperă cu spumă-friscă mașina. Tipul stă langa ea vreo trei minute, de parca a pus-o la dospit. Îmi vine să strig la el „Dă-i cu apă, nene, nu mai aștepta, că nu se transformă în Lamborghini!”. Nu-i zic nimic, pentru că mașina seamănă cu a mea.
În zona unde se curăță interioarele, cineva a așezat lângă mașină șase cutii diferite pe care scrie același lucru: „lichid de curățare”. Are și patru lavete, un aspirator mic, trei bureței, o periuță, o gumă de șters și un aparat de ras. Tipul pare să fie acolo de ieri. Are zâmbetul pe față, ceea ce mă face să cred că aparatul de ras nu e pentru vene.
Lângă automatul de fise, doi experți stau de vorbă despre arta clătirii. Nu par deloc la prima conversație, dar dezbaterea e în toi. Oare se dă de la stânga la dreapta, sau invers? Apă cu osmoză sau fără? De la treizeci de centimetri, sau de la un metru? Între timp, mașinile lor, pline de ceară, stau în boxe așa cum stai tu la spa cu masca de argilă pe față. Știu, tu mergi la spa mult mai rar decât își răsfață ăștia mașinile. Dar chiar și tu înțelegi că la răsfăț nu te grăbești.
Și chiar nu-i grabă, că doar nu așteaptă lumea. De fapt, e coadă mare, dar nimeni nu se agită. Suspectez că toți cei care stau la coadă înaintea mea sunt și ei experți. De altfel, observ că mulți sunt clienți fideli, au carduri la spălătoria respectivă. Îi privesc pe cei care spală cu empatia și respectul pe care maeștrii unei arte și-l acordă reciproc.
Și atunci, mă izbește în față adevărul. Sunt la spălătoria artiștilor, a sufletelor sensibile iubitoare de mașini, a detaliilor schimbătoare de viață și a timpului fără sfârșit. Sunt pe punctul să intru în acest templu, eu – un păgân grăbit, care nu vrea decât o clăteală rapidă, cât să dea jos jegul de pe mașină.
Fac ceea ce orice om normal ar face în locul meu. Pornesc motorul, ridic mâna în semn de scuze și plec, cu mașina murdară. Jumatea mea de oră a trecut oricum. Stă să plouă, așa că mă uit la cerul plin de nori și-mi fac cruce, ca orice păgân care speră într-o minune: “Doamne’ ajută!”.
