Fericirea și mașinile de închiriat

Unele din cele mai mișto momente lipite de sufletul meu au legătură cu mașini de închiriat. Sunt destul de sigur că asta se datorează și faptului că nu închiriez mașini ca să merg cu ele la muncă. Dar să nu divagăm.

Am închiriat prima dată o mașină în 2001, am mers cu ea de la Roma până pe Coasta Amalfitană. Un Renault Clio argintiu, cu aer condiționat (manual) și casetofon. Îmi aduc aminte și acum cât am cautat-o în parcarea de rent-a-car de la Termini. Mirosul de mașină aproape nouă, din interior. Parcă ne luasem Maserati. 

Am cumpărat o casetă cu muzică din Sud și am demarat pe Autostrada del Sole. Uneori, simți că nu se poate mai bine de-atât. Așa eram noi, doi oameni care ascultam muzică italiană la casetofon, cu geamurile deschise, pe curbele care duceau spre Positano. Așa ceva ți se lipește de ființă pentru totdeauna. 

Desigur, marea fericire este vecină cu groaza dezastrului imiment, mai ales când închiriezi mașină pentru prima dată. Mașina era deja zgâriată, pe ici, pe colo, dar eu mă temeam s-o ating chiar și cu o frunză. Nu vă pot descrie cum m-am simțit în Napoli, unde două treimi din mașini păreau măcar ușor lovite. Iar regulile de circulație erau cu siguranță negociabile. Nu mă ajuta nici cantitatea uriașă de scutere care roiau precum albinele în jurul magnificului meu Clio.

Am supraviețuit, iar Clio a rămas pe coperta albumului meu cu mașini de închiriat și amintiri de neuitat.

În album, am un Nissan alb, care de-abia urca pantele de pe lângă Lago di Garda. Și pe care l-am forțat să meargă cu 140 pe autostradă în Germania pentru că pierdeam avionul. 

Mai e și un Opel Zafira cu 7 locuri, încărcat cu toată recuzita unui bebe de 8 luni, pe care a trebuit să-l strecor pe un drum imposibil de strâmt, până la vila aia superbă, de unde vedeai Capri de la piscină. 

La Bari, am spart roata unui Fiat după primul metru, în parcarea firmei de închirieri. Am înfipt cauciucul în bordura ascuțită de lângă mașină. N-o să uit niciodată cum gesticula italianul de la Herz, zici că murise mă-sa, nu că facusem pană: „Mamma mia, hai forato! Hai forato!”. Da, mă, i-am dat gaurã, acuma ce să mai fac. Am furat-o, frate, o mai și furi, că nu poți doar să ai noroc. 80 de Euro pentru roată și ne-au dat altă mașină, un Renault Captur mai înalt, numai bun de mers cu el la plajele alea mai izolate din Puglia.

Cu un Renault Kadjar am colindat prima dată Val d’Orcia. Știu și acum unde l-am parcat când ne-am oprit pe seară, la Pienza. Nu știu ăștia de la închirieri că doi adulți și doi copiii s-au suit în mașina lor ușor uzi, după ce au făcut baie în aer liber în izvoarele termale de la Bagni San Filippo.

Tot cu Kadjarul, doi părinți au fugit o jumătate de zi spre Cortona, doar ei. 

Un Opel Mokka (dar nu moca) ne-a dus prin toate sătucele din Luberon, unde dacă te duci, nu prea vrei să mai pleci. Cu gândul, n-am plecat nici azi de acolo. 

Tot în albumul ăsta auto-emoțional am și o Skoda Scala, parcată lânga cazarea cu aer de mic castel din Sardegna, unde la micul dejun puteai vorbi cu proprietarul despre literatura italiană. 

Desigur, nu pot uita Fiatul Panda parcat lângă o plajă pustie din Sicilia, la apus, pe final de octombrie. Mașină mai fără dotări, aproape că n-am văzut. Clipe mai frumoase, aproape că n-am trăit. 

În mintea mea se amestecă fericirea și închiriatul de mașini. Ambele au ceva temporar, la care te gândești mereu să revii.