La mine-n cartier, bătrânii urcă pantele pe jos. Trag de „plasele” lor, cum spun cei care-și mai amintesc de sacoșele de plasă din comunism. Traversează aiurea, cu ochii-n pământ. Icnesc. Gâfâie. Se luptă cu panta. Cu viața. Ca și cum drumul ăsta le-a fost dat, și ei se zbat să meargă pe el până la capăt.
M-am reîntâlnit de curând, spre marea mea bucurie, cu o doamnă din Marea Britanie și cu soțul ei. Am lucram împreună, acum mai bine de douăzeci de ani. Acum au peste 70 de ani ea, peste 80 el. Fac voluntariat. Călătoresc, atât cât pot, căci bătrânețea fizică nu iartă pe nimeni. S-au uitat în ochii noștri și ne-au spus cât suntem de tineri, acum, când ne apropiem de 50. Ne-au povestit cum s-au reinventat de mai multe ori. Își purtau și ei durerile lor, dar ochii le străluceau. Aveau planuri de viitor.
Mi-am adus aminte și de franțuzoaică trecută de 70, pe care am văzut-o anul trecut în Saint-Paul de Vence. Cu o rochie colorată, brățări și cercei, cu un pahar de vin în mână și cu zâmbetul pe față.
De un alt grup de doamne englezoaice, 60+, plinuțe, care mergeau cu entuziasm la dansuri din buric. (Sincer: auziți, în cap, vocea judecății?).
Nu pot uita cuplurile de olandezi de vreo 65 de ani, din camping. Ziua făceau trasee pe dealuri iar seara se îmbrăcau cochet și scoteau fața de masă albă, pe care aprindeau o lumânare. Și, din nou, aproape elitistul, pentru noi, pahar de vin.
Mă uit, cu inima strânsă, la mulți dintre bătrânii din jurul meu. Bătrâni triști, uneori agresivi. Arici, într-o societate de arici. Morocănoși, agasați, resemnați. Bătrânii noștri, ridați înainte de vreme, neîngrijiți, care ne-au iubit, care s-au sacrificat. Bătrâni care bombăne și comentează. Bătrâni care se îmbulzesc la coadă, ca să nu-și piardă locul pe care nu-l vrea, de fapt, nimeni. Bătrâni în căutare de cineva care să-i vadă și să-i asculte și pe ei. Mulți bătrâni singuri, așteptând.
Nu știu ce-i apasă pe bătrânii noștri. Cu siguranță, de multe ori, sărăcia și boala. E greu să te bucuri de viață când n-ai ce mânca. Le e greu să trăiască frumos într-o societate care pare să le spună, prin tot ceea ce nu le oferă: „Gata, hai, stați acolo la voi!”. În spatele unor ferestre închise și murdare, pe care le curățăm cu sfințenie, de Paște și de Crăciun.
Dar cred că e și altceva, acolo, în ei. E și o resemnare, o blazare, un sfârșit înainte de termen. O „rușine” de care nu mai scăpăm, legată de cum se îmbătrânește. O așteptare că nu trebuie să mai aștepți nimic de la viață. Un fel de a deveni „babă”, sau „moș”, care nu-ți mai permite să fii altfel. O bătrânețe asumată, cu care nu te lupți.
Mă doare și mă revoltă versiunea asta de bătrânețe, pe care o aruncăm peste oameni, ca pe o plapumă prea grea pentru un om încă viu. Și cu care ne învelim singuri, prea devreme.
Nu-i judec pe cei bătrâni. Nu e vina lor. Pentru ei, e, poate, prea târziu. Dar mă uit la noi, cei încă tineri și pe care ne paște bătrânețea asta din jur. Hai, că putem să facem să fie altfel pentru noi. Și, de ce nu, poate și pentru alții, care vin după noi.
Do not go gentle into that good night.
