Îi ții la piept când tot ce pot să înțeleagă din tine e mirosul tău. Când ei sunt sută la sută neputință și sută la sută posibilitate. Când totul depinde de tine.
Apoi, neputințele lor devin un pic mai mici, și ale tale ți se înghesuie în suflet, încet-încet. Prima dată, ca un gând care nu-ți dă pace. La un început de grădi, la o serbare de școală, după încă un an.
Ei cresc. Încă mici, dar deja mari. Destul cât să se ducă fără tine undeva, să înțeleagă fără tine, să poată fără tine.
Ai vrea să le fie bine. Să faci să fie ok. Ai jucat atât de mult în terenul lor, că aproape nu mai știi unde e banca de rezerve. Și, când o găsești nu poți sta locului, picioarele ți se bâțâie, vrei să intri pe teren și n-ai cum.
În capul nostru, noi suntem cei care rezolvă, salvează, intervin. Noi luăm durerea și facem să fie bine. Noi protejăm și aranjăm și avem soluții. Ne doare că lucrurile nu sunt așa, ca în capul nostru. Ne doare neputința noastră. Dar neputința noastră e putința lor. E bine așa. Știm asta, dar tot ne doare.
Stau aici, în fața școlii. El dă examen. Mă uit la ferestrele închise, dincolo de care el merge înainte. Merg și eu înainte, și îmi trăiesc până la capăt neputința.
Hai, copile! Sunt aici.
PS: Un gând bun pentru toți copiii pe care i-am văzut azi dimineață, în drum spre ceva, cu o sticlă de apă în mână. Și pentru cei pe care nu i-am văzut.
