Șosete flaușate, de vară

E plin, fraților! Sunt 40 de grade afară, dar în orice magazin te duci, la raionul de șosete e plin de flaușate. D’alea de care îți cumpăra mama ta când se apropia Crăciunul. Când pui mâna pe ele se declanșează reflexul ăla din copilărie. Mai exact,  îți vine să-ți pui și căciulă, să nu te tragă curentul. 

Mă rog, pe șosetele de firmă am citit că sunt „cushioned”. Erau și unele, tot de firmă, pe care scria „everyday”. Groase de parcă locuim în Alaska. Am pipăit șosete ca un obsedat, în cinci magazine diferite, vă jur! Am trecut oarecum neobservat, pentru că în aceeași zonă cu mine alți bărbați pipăiau chiloți. 

Să nu divagăm. Căutam ceva casual, un pic peste gleznă. Orice șosetă care depășea glezna suferea de o îngroșare accentuată a peretelui exterior. Cred că alea până la genunchi (erau câteva rânduri și de așa ceva) stăteau singure în picioare, ca ghipsul. Opera unui arhitect chinuit de spectrul degerăturilor, rezultatul unui focus grup organizat dincolo de Cercul Polar. 

Eu visam la ceva cu ventilație la călcăie, cu aerisire la vârfuri. Ceva invizibil și rece, ca privirea partenerei de viață când faci o glumiță despre fosta, după un pahar de vin. N-am găsit. Șosete subțiri, peste gleznă, vreau să zic.  

Așa o fi trendul de vară și nu știu eu. Subțire și transparent în partea de sus, super-hot și un pic transpirat în partea de jos. Aproape că aș prefera invers…

Am plecat de la mall fără șosete noi. De atunci umblu în sandale și visez la o plajă unde nici nu se pune problema să mergi altfel decât desculț. 

Câteodată

Câteodată îmi ajunge să stau afară, pe un scaun, să fie seară și să închid ochii.

Câteodată îmi ajunge un pahar de vin.  

Câteodată e suficient să văd un copil zâmbind.

Câteodată nu am nevoie de nimeni. 

Câteodată plâng și totuși mi-e bine.

Câteodată știu, pur și simplu.

Câteodată am un noroc chior.  

Câteodată plec la magazin și ajung pe o terasă, la cafea. 

Câteodată nu înțeleg, dar iubesc. 

Câteodată mă tem, dar continui.

Câteodată e bine, pur și simplu. 

Aș vrea să fie mai des câteodată. 

Senzorii vieții

Când ies cu mașina din curte, senzorii mă avertizează apocaliptic că urmează să mă lovesc de gard. Opresc, mă uit: e loc. Mult. Înjur senzorii și-mi văd de drum. 

Intru la toaleta cafenelei unde-mi place să stau să mă uit cum trece lumea. Nu la toaletă stau, ci pe terasă, iar lumea trece pe stradă. Ca să fie clar. Toaleta are senzor de lumină. Fac treburi și dau din mâini, ca să nu se aștearnă întunericul peste micul meu univers. Parcă aș fi la un concert, doar că muzica e doar în capul meu: „becule, stai aprins, becule…”

Senzori au și toaletele publice, alea automate. Știu una la mine în oraș care și vorbește. Română cu accent chinezesc, dar vorbește. Am râs de ea o dată, când am intrat, și după cinșpe secunde mi s-a deschis ușa fără preaviz. Cred că are și senzori de atitudine, de atunci îi dau bună ziua când intru. Vorbesc cu ea cu frica unui dezastru iminent.  Așa cum m-a învățat bunica s-o salut pe țața Stana lu’ Popescu, vecina care te apuca de cap fără preaviz și te pupa bălos, cu gura ei fără dinți și cu un pic de mustață. 

Și telefonul are senzori. Anul trecut, în sudul Franței, m-a băgat pe o bretea de autostradă care m-a dus înapoi de unde am venit, + 10 kilometri. Acum înțeleg că și șarpele ăla al infinitului, care-și mânâncă singur coada, a înghițit, probabil, vreun sistem de navigație cu senzori cu tot. 

Există senzori în mingea de fotbal, ca să fie clară faza. În minibarul de la hotel, ca să nu fie neclară treaba. În ușa rotativă de la mall, ca să ne înghesuim impredictibil.  În frigider, ca să afli ceea ce știi deja. În lift, ca să-ți fie frică mai cu stil. 

Aștept să inventeze cineva un senzor care să detecteze nevoia mea de a respira fericit, ca prostul. 

Aveți și voi dorințe încă nedetectate de senzori? 

Casetofonul

Când treceam în clasa a noua mi-au luat ai mei casetofon. Pe Ștefan cel Mare, vis-a-vis de Dinamo, se deschisese un magazin Panasonic, printre primele „de firmă” după 1989. 

Scula în cauză a costat undeva la 120 de dolari, o sumă mare pentru noi pe vremea aia. Îmi aduc aminte cutia, mirosul de nou și folia albă de protecție pe care nu mi-a venit s-o arunc. 

Casetofonul ăla n-a fost un „device”, cum le zice azi, a fost centrul unei lumi. Înregistram muzică de la radio și casete de la și pentru prieteni. Îl dădeam tare la petreceri și încet, noaptea, când ascultam singur, în pat.  

Când ai cinșpe -șaișpe ani, te scufunzi cumva în muzică și o lași să scoată ceva din tine la suprafață. Am plonjat în Maiden și Metallica, m-am rătăcit în Queen și am plutit pe Pink Floyd, cu ochii inchiși.  M-am pierdut de cineva într-un Still Loving You care nu se mai termina și m-am găsit cu altcineva pe Lady in Red. 

Din casetofonul ăla au ieșit și iubire și speranță, și dezamăgire, și regrete. Bucurie și revoltă, fragilitate și fericire fără sfârșit. Le port pe toate cu mine, într-un cântec din capul meu. 

Astăzi, casetofonul stă pe geam, la bucătărie. Radio-ul încă mai merge, dar casetele se cam poticnesc. Poate știți pe cineva care se pricepe, să-l reparăm. Nu e urgent, funcționează și așa, doar când mă uit la el. 

PS: Când mai ascultați Vama Veche și-l auziți pe Chirilă că zice “A, știu, îmi vând casetofonul!” să știți că trebuia să-ți fie chiar foarte, foarte dor de mare ca să faci așa ceva. 

Oameni și mături

Bunica mea mătura frunzele în fiecare zi. Nu le mătura doar pe cele din curte, de la intrarea în casă. Ieșea afară, la șosea, și mătura în fața curții, cu atenție. Vântul așeza la loc altele, în maxim o jumătate de oră. 

Când eram mic, nu o observam deloc. Preocuparea ei pentru ordine nu mă interesa, vedeam doar norul de praf de la poartă. Îmi era îndeajuns că știam unde e. 

Când am mai crescut, am început, ca toți adolescenții, să-i judec pe adulții din jurul meu. Am taxat preocuparea bunicii ca pe o grijă excesivă și inutilă pentru gura lumii. În satul ăla mic, copiii tăi trebuiau să vină de la București cu mașina spălată. În niciun caz nu puteai să lași frunze la poartă, așa, ca neoamenii. 

Mai târziu, bunica a murit și n-a mai contat dacă frunzele cădeau pe jos. Am înțeles atunci că, uneori, să mături la poartă este și o alegere, nu doar un destin. 

Ce bine e când pe la porți încă se mai ridică un nor de praf.  

Cum n-am spălat mașina

Am fost ieri pănâ la mall. În zonă există și o spălătorie auto self-service. Mi-a rămas cam o jumătate de oră liberă, așa că decid să-mi spăl mașina. Mă pun la coada și, de aici, începe spectacolul.

Cum altfel aș putea numi ceea ce se desfășoară în fața ochilor mei. E ca și cum am nimerit la o reuniune a artiștilor spălători de mașini. La olimpiada intergalactică a dansatorilor cu lancea sub presiune. 

La boxa din dreptul meu, un tip freacă posteriorul mașinii cu peria plină de spumă. Cu gesturi tandre, circulare, de parcă încearcă să-i producă respectivei oarece reacții de care depinde perpetuarea unei specii din care fac parte amândoi. 

Ceva mai încolo, un șofer de ride sharing își acoperă cu spumă-friscă mașina. Tipul stă langa ea vreo trei minute, de parca a pus-o la dospit. Îmi vine să strig la el „Dă-i cu apă, nene, nu mai aștepta, că nu se transformă în Lamborghini!”. Nu-i zic nimic, pentru că mașina seamănă cu a mea.

În zona unde se curăță interioarele, cineva a așezat lângă mașină șase cutii diferite pe care scrie același lucru: „lichid de curățare”. Are și patru lavete, un aspirator mic, trei bureței, o periuță, o gumă de șters și un aparat de ras. Tipul pare să fie acolo de ieri. Are zâmbetul pe față, ceea ce mă face să cred că aparatul de ras nu e pentru vene. 

Lângă automatul de fise, doi experți  stau de vorbă despre arta clătirii. Nu par deloc la prima conversație, dar dezbaterea e în toi. Oare se dă de la stânga la dreapta, sau invers? Apă cu osmoză sau fără? De la treizeci de centimetri, sau de la un metru? Între timp, mașinile lor, pline de ceară, stau în boxe așa cum stai tu la spa cu masca de argilă pe față. Știu, tu mergi la spa mult mai rar decât își răsfață ăștia mașinile. Dar chiar și tu înțelegi că la răsfăț nu te grăbești. 

Și chiar nu-i grabă, că doar nu așteaptă lumea. De fapt, e coadă mare, dar nimeni nu se agită.  Suspectez că toți cei care stau la coadă înaintea mea sunt și ei experți. De altfel, observ că mulți sunt clienți fideli, au carduri la spălătoria respectivă. Îi privesc pe cei care spală cu empatia și respectul pe care maeștrii unei arte și-l acordă reciproc. 

Și atunci, mă izbește în față adevărul. Sunt la spălătoria artiștilor, a sufletelor sensibile iubitoare de mașini, a detaliilor schimbătoare de viață și a timpului fără sfârșit. Sunt pe punctul să intru în acest templu, eu – un păgân grăbit, care nu vrea decât o clăteală rapidă, cât să dea jos jegul de pe mașină. 

Fac ceea ce orice om normal ar face în locul meu.  Pornesc motorul, ridic mâna în semn de scuze și plec, cu mașina murdară. Jumatea mea de oră a trecut oricum. Stă să plouă, așa că mă uit la cerul plin de nori și-mi fac cruce, ca orice păgân care speră într-o minune: “Doamne’ ajută!”. 

Sisif și curățenia

Lupta omului cu dezordinea din gospodărie este cu siguranță insuficient valorificată ca subiect dramatic. În realitate, doar lupta pentru igiena personală atinge aceleași niveluri de inutilitate din care nu se poate evada.

Deschizi geamul, intră praful. Mănânci, ai vase de spălat. (Eu spăl vasele de mână, am motivele mele). Ai bibliotecă, se pune praful pe cărți. N-ai bibliotecă, se pune întrebarea de ce. Dai cu aspiratorul, deschizi geamul. Intră praful. Respiri, emiți CO2. Ca să nu te sufoci, deschizi geamul. 

Te piepteni, îți cade părul. De el se lipește praful. Prafului lipit de firele de păr îi cresc niște piciorușe mici cu care se bagă sub canapea, de unde scoate limba la tine. Îți vine să pui aspirarorul, dar știi că va trebui să deschizi geamul. 

Așa că ieși din casă. Transpiri. Ți se umplu hainele de praf. Trebuie să speli. Să bagi rufele curate undeva, până nu se umplu de praf. Ți-e foame. Ai vase de spălat. E murdar pe jos.  Ești praf. 

Nu uita, eroii tragici au fost blestemați de zei. Tu ești doar un muritor oarecare. Respiră, toarnă-ți un pahar de vin, că zeii sunt ocupați cu Sisif. Pune o etichetă pe pahar, cu numele tău pe ea. Nu-l spăla, că o să mai bei și mâine din el. 

Vreau înapoi

Vreau înapoi la 15 ani. Când totul era pentru totdeauna și nu conta câte ore are o zi.

Când n-aveam niciun plan și mi-era bine. Când era mai multă viață în față decât în spate. Când nu știam, dar urma să descopăr. Când nu trebuia să știu sigur, pentru că nu aveam nevoie. 

Vreau înapoi la prietenii mei, unii de-o zi, alții de-o viață. Înapoi la un pic de inconștiență. La lucrurile mici, despre care ți se spune că nu contează. Despre care afli, într-o zi, că au fost tot ce-a contat. 

Vreau înapoi la părinții mei tineri, la nemurirea celor din jur, la trei luni de vară care durează cât trei ani și la iarna care n-o să vină niciodată.

Vreau pe scări, la liceu. Vreau să fug în pauză, să-mi cumpăr Lucky la bucată. Vreau la o bere în ora de franceză și pe munte fără telefon. 

Vreau să amețesc de atâta viață, să pierd timp așa cum pierzi 50 de bani, să uit ce zi e, să întind mâna și să găsesc ce căutam. Să fie cald, să miroasă a mare, și a sărut. 

Vreau înapoi. 

Vine cineva cu mine?

Fericirea și mașinile de închiriat

Unele din cele mai mișto momente lipite de sufletul meu au legătură cu mașini de închiriat. Sunt destul de sigur că asta se datorează și faptului că nu închiriez mașini ca să merg cu ele la muncă. Dar să nu divagăm.

Am închiriat prima dată o mașină în 2001, am mers cu ea de la Roma până pe Coasta Amalfitană. Un Renault Clio argintiu, cu aer condiționat (manual) și casetofon. Îmi aduc aminte și acum cât am cautat-o în parcarea de rent-a-car de la Termini. Mirosul de mașină aproape nouă, din interior. Parcă ne luasem Maserati. 

Am cumpărat o casetă cu muzică din Sud și am demarat pe Autostrada del Sole. Uneori, simți că nu se poate mai bine de-atât. Așa eram noi, doi oameni care ascultam muzică italiană la casetofon, cu geamurile deschise, pe curbele care duceau spre Positano. Așa ceva ți se lipește de ființă pentru totdeauna. 

Desigur, marea fericire este vecină cu groaza dezastrului imiment, mai ales când închiriezi mașină pentru prima dată. Mașina era deja zgâriată, pe ici, pe colo, dar eu mă temeam s-o ating chiar și cu o frunză. Nu vă pot descrie cum m-am simțit în Napoli, unde două treimi din mașini păreau măcar ușor lovite. Iar regulile de circulație erau cu siguranță negociabile. Nu mă ajuta nici cantitatea uriașă de scutere care roiau precum albinele în jurul magnificului meu Clio.

Am supraviețuit, iar Clio a rămas pe coperta albumului meu cu mașini de închiriat și amintiri de neuitat.

În album, am un Nissan alb, care de-abia urca pantele de pe lângă Lago di Garda. Și pe care l-am forțat să meargă cu 140 pe autostradă în Germania pentru că pierdeam avionul. 

Mai e și un Opel Zafira cu 7 locuri, încărcat cu toată recuzita unui bebe de 8 luni, pe care a trebuit să-l strecor pe un drum imposibil de strâmt, până la vila aia superbă, de unde vedeai Capri de la piscină. 

La Bari, am spart roata unui Fiat după primul metru, în parcarea firmei de închirieri. Am înfipt cauciucul în bordura ascuțită de lângă mașină. N-o să uit niciodată cum gesticula italianul de la Herz, zici că murise mă-sa, nu că facusem pană: „Mamma mia, hai forato! Hai forato!”. Da, mă, i-am dat gaurã, acuma ce să mai fac. Am furat-o, frate, o mai și furi, că nu poți doar să ai noroc. 80 de Euro pentru roată și ne-au dat altă mașină, un Renault Captur mai înalt, numai bun de mers cu el la plajele alea mai izolate din Puglia.

Cu un Renault Kadjar am colindat prima dată Val d’Orcia. Știu și acum unde l-am parcat când ne-am oprit pe seară, la Pienza. Nu știu ăștia de la închirieri că doi adulți și doi copiii s-au suit în mașina lor ușor uzi, după ce au făcut baie în aer liber în izvoarele termale de la Bagni San Filippo.

Tot cu Kadjarul, doi părinți au fugit o jumătate de zi spre Cortona, doar ei. 

Un Opel Mokka (dar nu moca) ne-a dus prin toate sătucele din Luberon, unde dacă te duci, nu prea vrei să mai pleci. Cu gândul, n-am plecat nici azi de acolo. 

Tot în albumul ăsta auto-emoțional am și o Skoda Scala, parcată lânga cazarea cu aer de mic castel din Sardegna, unde la micul dejun puteai vorbi cu proprietarul despre literatura italiană. 

Desigur, nu pot uita Fiatul Panda parcat lângă o plajă pustie din Sicilia, la apus, pe final de octombrie. Mașină mai fără dotări, aproape că n-am văzut. Clipe mai frumoase, aproape că n-am trăit. 

În mintea mea se amestecă fericirea și închiriatul de mașini. Ambele au ceva temporar, la care te gândești mereu să revii. 

Oameni frumoși

Am fost aseară la Five Finger Death Punch. Mișto show-ul, foarte mișto conexiunea cu publicul.

Publicul, apropo, mi-a plăcut. Niște elitiști, evident, că așa au ajuns să fie ștampilați indivizii care au bani de bilet și pretenția să primească ce scrie pe afiș. 

E drept, nici trupa nu a dat o tură înainte, prin Centrul Vechi în căutare de lecții pentru fani. Și da, a fost și aici cu „we are all the same”, cu toleranță și cu dragoste. A fost chiar și cu un scurt discurs despre 4 iulie și despre ce ne apropie ca oameni. Discurs scris de solist și citit în română de cineva, pe scenă. Publicul a aplaudat și a cântat, spontan, „La mulți ani”. În lipsă de manele am cântat așa, needucați, ca fraierii,  împreună. 

Mi-a plăcut mult, aseară, de oamenii de lângă mine. Frumoși, imperfecți, bucuroși, uniți de muzica pentru care au venit acolo.  

Eu unul, mai merg și altă dată.

PS: în fotografie, momentul în care trupa a ales, din public, doi copii și pe mama lor. Cei trei au trăit de pe scenă următoarea melodie❤️.

error

V-a plăcut? Dați mai departe! :)

Verified by ExactMetrics