Nu există poziție mai satisfăcătoare în viață decât aia de „realist miștocar”. Cel puțin pentru individul în cauză.
Realistul miștocar nu speră, că doar nu e prost. Nu-și exprimă așteptări pozitive în public, știe că așa ceva nu se face. Să speri e lucru nașpa, te expune la ridicol. Înseamnă să-ți pui emoția la bătaie într-o situație pe care n-o controlezi tu.
Așa că realistul miștocar le explică tuturor că situația e de rahat, că n-are cum să iasă bine, că degeaba credeți voi că se poate întâmpla ceva bun. Dacă totuși iese bine, au ei o explicație: am avut noroc, că de fapt suntem praf.
Am avut vreo doi din ăștia la o masă de lângă mine, ieri, la meci. Ce mai zâmbete superioare, ce mai ironii fine, ce mai priviri cu subînțeles! Au sfârșit prin a aplauda Olanda, că deh, v-am zis io că ai noștri sunt vai de ei. Meritau, nene, românii, disprețul lor superior de păreriști autorizați.
Între timp, azi au mai apărut prin feed-ul meu și alții. Apostoli glumeți ai apocalipsei, care scriu de trei săptâmâni la cartea asta pe care am citit-o noi aseară. Au ieșit la interval, să-i vedem toți câtă dreptate au avut ei să fie cinici și miștocari.
Atât am să le zic. Eu am sperat, poate mai mult decât aveam motive s-o fac. Mi-am dorit, deși poate nu era cazul. Am fost dezamăgit, cu toate că, realist vorbind, mă puteam feri de asta.
Simt că mai sunteți și alții ca mine. Eu vă promit că data viitoare o să sper din nou. Nu-mi place poziția, mereu afară din joc, a realistului miștocar.
