Sunt în Budapesta și mă uit la parcometru ca la un totem păgân.
E plin de mâzgăleli, are o găurică, o fantă cu un semn de card pe ea, un buton albastru, unul alb și unul roșu, lângă care scrie mare: „stop”. Mai are și mult scris în maghiară, dar nu mă sperii, că vin din Polonia, unde am folosit de mai multe ori Google translate. E adevărat, nu pentru parcometru, alea poloneze știau mai multe limbi.
Fanta e pentru monede, dar eu n-am. Am plătit peste tot în Polonia cu cardul, așa că sunt pe punctul să fac asta și aici. Mă holbez la scrisul în maghiară prin lentila lu’ google, dar nu găsesc nicăieri nimic scris de plata cu cardul. E doar o deschizătură cu semn de card și atât, fără vreo tastatură pentru PIN.
Se duce A să facă rost de forinți de la o cafenea din zonă. Dispare după colțul străzii și eu rămân cu doi copii lângă mașină, cu un sentiment subtil de incompetență. Mă sprijin de parcometru, așa cum ne sprijinim cu toții, uneori, de sursa problemelor noastre. Vine A cu fisele. Pe mașinărie scrie să băgăm monede și să apăsăm butonul verde. Care nu există, așa că îl apăsăm oe cel albastru. Parcometrul înghite fisele, le ține un pic în gură și le scuipă înapoi. De trei ori.
Oricum observăm că pe parcometru scria că se plătește în zilele lucrătoare, și era sâmbătă. Asta trebuie să fie.
Totuși, oprim o doamnă care trecea prin zonă. Doamna nu vorbește decât maghiara. Și trei vorbe de germană, dar (din fericire) nu alea pe care le știu eu de pe niște casete video din anii ’90. Ne decurcăm cu telefonul. „Aaa, nuu, nu merge cu cardul” citesc pe ecran. „Monede only”. Păi și fanta de card? N-am mai întrebat, n-avea rost. Oricum, aveam deja monede.
Dar stați să vedeți. Doamna, foarte amabilă, insistă să ne explice că trebuie să plătim, pentru că azi se lucrează, chiar dacă e sâmbătă. Ea se duce spre serviciu, se recuperează nu știu ce „punte” din iulie. O las să vorbească, ne despărțim zâmbind. Mă gândesc că nu e treaba mea de turist când au ungurii liber, e sâmbătă și gata.
Plecăm de lângă mașină fără să plătim. La capătul străzii, șoc și groază. O altă doamnă, de data asta de la serviciul parcări, face poze la mașini și le pune niște punguțe roșii sub ștergătoare. În punguțe, evident, hârtiuțe. După treizeci de secunde de limbajul semnelor ne lămurim cu stupoare că prima doamnă avea dreptate. Sâmbata aia era, pentru unguri, lucrătoare. Pe parcomate scrie, doar în maghiară, că se plătește în zilele lucrătoare. Problema ta că ești turist și nu ești la curent cu realitatea din Ungaria.
Mă duc fuga la parcomat și repet figura cu fisele căzătoare și cu butonul albastru care trebuia să fie verde. În cele din urmă, apăs, la întâmplare, și pe butonul alb după cel albastru. Iese biletul, dar doar dacă știi combinația norocoasă de butoane. Mă întorc la mașină și bun biletul pe bord, victorios. Lângă mine, doamna de la parcări dă amendă unei alte mașini cu număr străin. Îmi zâmbește scurt, fără cuvinte, dar cu subînțeles: „Așa, domnu’, vedeți că se poate?!”
PS: Budapesta chiar e foarte frumoasă. Vă zic doar atât. Dacă mergeți cu mașina și vedeți zeul parcometru, dați-i ofrandă câteva fise. Așa, ca să fiți siguri.
