Se termină repede

Ne-am trezit odată să vedem răsăritul la Isola Bella, lângă Taormina. Am lăsat mașina pe marginea șoselei și am traversat calea ferată pe jos. Era încă noapte, iar pe scările care coborau către plajă, doi bărbați cărau cu greu la deal un container mare, de plastic, plin cu gunoi. Au zâmbit la noi și s-au oprit să ne lase să trecem. Țineau de containerul ăla de parcă aveau cea mai tare meserie din lume.

Suntem doar noi doi pe mica plajă plină de pietricele. Dăm valoare unor lucruri pentru că se termină repede. Dacă răsăritul ar dura trei ore, nu s-ar mai trezi nimeni să-l vadă.  Noi avem noroc. Pe plajă, la Isola Bella, răsăritul durează puțin, așa cum se cuvine. 

Nu e încă lumină pe de-a-ntregul, dar în spatele nostru cineva fluieră o melodie. La micul bar de pe plajă a apărut un tip care fluieră și bagă în priză chestii, cu bucuria unuia care a câștigat la loto. Ai zice că are sub tejghea butonul secret care tocmai a făcut soarele să răsară. Suntem primii lui clienți și omul se poartă de parcă s-a trezit de dimineață special ca să ne facă nouă o cafea. Zâmbim, ușor încurcați, ca cineva care tocmai a primit mult mai mult decât a plătit. 

Nu durează mult să bei o cafea, la răsărit, pe o plajă. Dăm valoare unor lucruri pentru că se termină repede. Și ne aducem aminte de oameni  pe care i-am întâlnit pentru câteva secunde pe niște scări, într-o dimineață. 

O să se întâmple ceva

Dimineața devreme, Brașov, într-o zi de marți. O să se întâmple ceva. 

Deocamdată, un tip la vreo 40 de ani descarcă marfă dintr-o dubiță albă, în fața unui reataurant din zona pietonală. Altcineva, dintr-o altă dubiță, apasă pe claxon. Încep să se certe. E multă marfă de adus, sunt multe mese de șters. 

Cineva traversează cu un laptop deschis în brațe. Strada e plină de tomberoane, de cutii, de  saci plini cu fețe de masă. O femeie spală pavajul cu un aparat cu presiune, în fața unui restaurant. Câțiva elevi de liceu se înghesuie pe lângă ziduri. Râd tare, beau cafea. Mai sunt cinci minute și intră la ore. O eternitate. 

Un băiat din Sri Lanka vorbește la telefon, îmbrăcat cu un hanorac, pantaloni scurți și șlapi. Un el și o ea se sărută, ca în prima sau în ultima zi. Un turist matinal face poze aproape indecente orașului ăstuia care încă se freacă la ochi, nemachiat. 

O să se întâmple ceva. Poate că șoferii de dubițe albe sunt tații tinerilor care se sărută. Poate că turistul matinal o să-i zâmbească doamnei care se va opri din spălat pavajul când o să treacă el pe-acolo. Și, cine știe, se va duce special la restaurant, pe seară, și va nimeri la masa unde servește ea. Poate o să-i zâmbească și ea. Cine știe, e posibil ca omul cu laptop-ul sã fie tatăl unuia dintre liceenii care beau cafea. Într-o zi, băiatul o să plece de la liceu și o să i se facă rău, așa cum n-a trebui niciodată să li se întâmple copiilor cuiva. Omul în șlapi, din Sri Lanka, o să sune primul la 112, pentru că vorbește la telefon, la colțul străzii, în ziua lui liberă. Omul cu laptop-ul are o firmă de construcții. A adus de curând muncitori din Sri Lanka. E șansa vieții lor.

Dimineața devreme, Brașov, într-o zi de marți. Pur și simplu nu accept ca toți oamenii ăștia să treacă unii pe lângă alții așa, ca niște străini. O să se întâmple ceva. 

Vitrina din Petroșani

Când mă uit în oglindă la fața mea, eu nu văd ce vedeți voi. Adică văd, dar mă fac că nu observ. De fapt, observ, dar mă gândesc la altceva.

Mă gândesc, așa cum s-au gândit milioane de oameni înaintea mea, cum e posibil să arăți de o vârstă pe dinafară și să te simți de cu totul alta pe interior. 

Mă gândesc la când mi-am văzut prima dată fața, într-o vitrină de magazin cu electrocasnice din Petroșani, după mai multe zile de Retezat. În 1994 nu aveai cu ce să faci selfie-uri, iar pozele le vedeai oricum după ce ajungeai acasă și developai filmul. Din vitrina aia cu frigidere și mașini de spălat, fața mea se holbează la mine bronzată, nerasă, fără pic de păr alb. Fără riduri, doar cuta aia dintre sprâncene, care e mereu acolo. Cred că e un semn că exist. 

Pentru o secundă, exist în Petroșani. S-au dat salarii compensatorii pentru mineri și, în câteva zile, nu va mai fi urmă de televizor sau de frigider prin vitrine. Dar mie nu-mi pasă, mă uit la fața mea cu o privire gen „wow, uită-te la el, omul munților!”. Omul munților are nevoie de țigări și de ceva de mâncare. Când ai optișpe ani, stomacul e o mașinărie care transformă orice într-o pastă care te face să te simți nemuritor. 

Mănânc niște orice și fumez ca atunci când bate vântul, cu țigara întoarsă spre palmă, să nu se stingă. Nu bate vântul, dar așa fumează oamenii munților, preventiv. E aproape pustiu, în piața aia plină de betoane din Petroșani. Am luat și câteva More mentolat pentru o fată din grup, care mai mult le pufăie. Uneori, faci lucruri pe care le înțelegi mai târziu. 

O să mergem spre gară, în curând. O să dormim cu toții pe jos, în tren, pe culoar.

Când mă uit în oglindă la fața mea, eu nu văd ce vedeți voi. Voi ce vedeți, când vă uitați în oglindă?

Ghem

Sunt zile când te faci ghem. Strâns, strâns, te înfășori cât ține sfoara. Te răsucești peste tine însuți, să-ți fie cald, să-ți fie bine. Cu cât te răsucești mai mult, sfoara te strânge, ca o mână de străin care nu știe când treci tu granița dintre siguranță și durere. 

Nu e nimic acolo de înfășurat. În mijocul ghemului e doar celălalt capăt de sfoară. Oricât te-ai înfășura în jurul lui, nu e suficient. 

Sunt zile când ghemul se deșiră, ca o minge improvizată de o gașcă de băieți. Care joacă fotbal cu ce-au găsit prin sertar, pe la bunica. 

Zile în care din ghemul tău o fetiță de șapte ani împletește cea mai frumoasă bentiță de pe pământ, pentru păr de prințesă. 

Ș sunt zile în care capetele aței se întâlnesc și se țin de mână, așa cum trebuia să fie. Cerc, nu ghem. 

Repede, repede

Are vreo cinci ani, codițe și bicicletă roz. Părinții ei nu se opresc, merg la câțiva metri mai în față. 

Strigă: „Mamaaaa!”. Degeaba. Face o cută între sprâncene și își subțiază buzele. Apoi adaugă, doar pentru ea: „Las’ că vă prind eu din urmă!”.

Demarează pe bolidul roz. Mami și tati n-aveau nicio șansă, oricum. Avea să-i ajungă din urmă mai repede decât credeau.

Unu. Doi.

Unu. Trăiești uneori momente în care, cu cât înțelegi mai mult contextul, cu atât mai bogată devine experiența. La un muzeu de artă sau într-un oraș cu multă istorie. Dacă știu la fel de mult ca tine despre asta, experiențele noastre se întâlnesc și facem clic. Dacă nu, eu văd pietroaie unde tu vezi imperii. 

Doi. Odată, de mult, am privit Perseidele întins la gura unui cort. Nu aveam cu ce să fac poze, nici nu m-aș fi gândit să încerc. Nici nu știam că au un nume. „Cădeau stele”, atât. Stăteam pe spate, în iarbă, mirosea a lemn ars, de la focul aproape stins. Nu-mi trebuia să știu nimic în plus ca să mă întâlnesc cu tine.

Unu. Doi. Unu. Doi. Eu. Tu. Noi. 

Niște puști la o terasă

La terasă, la o masă de lângă mine, niște băieți și fete de 18-19 ani. Nu e o gașcă „de fițe”, sunt frumoși, tineri și naturali. 

„La a mea, n-am din aia de ținut cotul. Dar cică e mai bine așa, ajută la postură” dă din mâni una dintre fete. Mă gândesc la mine prăbușit într-o parte, pe cotieră, când îmi sucesc spatele. Mă gândesc și la Renault Twingo, prima mea mașină. Nici aia n-avea cotieră, nici aer condiționat. Avea patru roți care se învârteau ca nebunele până la mare. Și postura mea era mai bună, e adevărat, dar bănuiesc că nu de la lipsa cotierei. 

Unul dintre puști povestește despre „singura dată când a prins verde în interecția X”. Când ai carnet de puțin timp, totul pare ieșit din comun. În plus, îți amintești foarte bine regulile de circulație, și înțelegi că părinții tăi nu prea le respectă. 

Mai ales tații. “Tata accelerează când vrea să-l depășească cineva. Moor când face chestia asta!”. Își dă cu palme peste frunte. Cineva de lângă ea intervine: „Taică-miu știi ce face? Frânează în fața ăstora. Cică să le dea o lecție, auzi, bă, la el!” Copiii cuiva se întâlnesc cu tații cuiva, în fiecare zi, prin giratorii. 

Puștii sunt relaxați, nu e prima dată când observă că părinții lor au defecte. Dimpotrivă, au liste lungi de notițe. Ani de zile de observații, pe care le poartă după ei seara, pe la terase. 

„Mie mi s-a închis părul la culoare după ce m-a tuns tata zero!”. Arunc o privire discretă la presupusa victimă a unui abuz parental.  „De fapt, m-am tuns eu singură strâmb și eram doar cu tata acasă.  Și n-a știut ce să facă, pentru că mama era plecată”. Răsuflu ușurat. Uneori, linia fină dintre abuz și incompetență face toată diferența. 

Grupul se desparte, în cele din urmă, cu lejeritatea celor care știu cu siguranță că se vor vedea și mâine. Băieții și fetele care sunt doar prieteni se îmbrățișează cumva din lateral, printr-o mișcare pe care par s-o știe toți și care nu exista „pe vremea mea”.

Zâmbesc în sinea mea și mă ridic și eu să plec. O să fie ok, tinerii din ziua de azi. Și eu o să fiu un pic mai atent mâine, la volan. 

Drumul înapoi

Drumul înapoi către casă, pe direcția Budapesta-Arad-Brașov, îmi lasă mereu un gust amar. L-am făcut în fiecare an din 2020 încoace, la finalul unor ture cu mașina în care veneam după cinci, șase mii de kilometri prin Europa. 

Ei bine, se întâmplă o chestie după Budapesta, când intri pe M5. Autostrada devine neîncăpătoare. Tot atâtea benzi are, ca aia din Franța, sau din Slovenia, dar nimeni nu mai vrea să circule pe banda 1. Știu, uneori sunt TIR-uri pe prima bandă, dar eu nu despre asta vorbesc. Banda a doua era plină de mașini care mergeau înghesuite, la doi-trei metri una de alta, cu 90-100 la oră. Mai exact, dacă mergeam pe banda 1 devansam de multe ori pe cei din coloana de lângă mine. 

Mașinilea astea de pe banda 2 aveau numere de România, de Germania, de Italia, de UK. Nu le cunosc șoferii, dar aș fi gata să pun un pariu. Nu de alta, dar ți se pare foarte ciudat să mergi relaxat mii de kilometri, și fix dincolo de Budapesta, spre România, să înceapă apocalipsa spaniolilor și a nemților care se suie peste mașina ta cu a lor. Ca să fie clar, erau și unii care nu se grăbeau. Mai exact, unul cu numere de Elveția. Mergea liniștit pe prima bandă, mânca un castravete. 

De data asta am evitat nebunia de la Nădlac 2. Ne-a scos GPS-ul de pe autostradă și am intrat pe la Vama Cenad, unde am avut fix două mașini în fată. La Nădlac era timp de aștepare o oră. Dar să știți că nu așteptarea te omoară, ci stresul. „Descurcăreii” care depășesc pe banda de TIR-uri pe fraierii care așteaptă regulamentar. „Șmechereii” care virează brusc și ți se bagă în față pe coloana ta, ca să căștige ei doi metri. Nu așteptarea e problema, ci aproapele nostru. 

Mai e ceva. N-am văzut nicăieri atâtea mașini oprite pe banda de urgență ca pe autostradă la noi. Unora li se strică mașinile, probabil, dar am trecut pe lângă multe mașini ale căror ocupanți păreau mai degrabă să se fi dat jos ca să se relaxeze un pic. De triunghi sau avarii, nici vorbă. 

O altă chestie interesantă mi s-a întâmplat la o benzinărie, pe autostradă, în apropiere de Sibiu. Acolo, pe la prânz, cu parcarea/pompele pline de mașini, angajații închiseseră ușile benzinăriei ca să facă… schimbul de tură. Mă gândeam că în 2024 s-o fi inventat și vreo metodă de a face asta fără a închide toată șandramaua, dar deh…

În final, tot ce contează e să ajungi acasă cu bine. Din păcate, pentru noi asta încă înseamnă „viu și întreg”. Ar putea însemna și „obosit, dar relaxat, bucuros de experiență”. Eu unul, încă mai sper. 

Plătește, că nu se știe

Sunt în Budapesta și mă uit la parcometru ca la un totem păgân. 

E plin de mâzgăleli, are o găurică, o fantă cu un semn de card pe ea, un buton albastru, unul alb și unul roșu, lângă care scrie mare: „stop”. Mai are și mult scris în maghiară, dar nu mă sperii, că vin din Polonia, unde am folosit de mai multe ori Google translate. E adevărat, nu pentru parcometru, alea poloneze știau mai multe limbi.

Fanta e pentru monede, dar eu n-am. Am plătit peste tot în Polonia cu cardul, așa că sunt pe punctul să fac asta și aici. Mă holbez la scrisul în maghiară prin lentila lu’ google, dar nu găsesc nicăieri nimic scris de plata cu cardul. E doar o deschizătură cu semn de card și atât, fără vreo tastatură pentru PIN. 

Se duce A să facă rost de forinți de la o cafenea din zonă. Dispare după colțul străzii și eu rămân cu doi copii lângă mașină, cu un sentiment subtil de incompetență. Mă sprijin de parcometru, așa cum ne sprijinim cu toții, uneori, de sursa problemelor noastre. Vine A cu fisele. Pe mașinărie scrie să băgăm monede și să apăsăm butonul verde. Care nu există, așa că îl apăsăm oe cel albastru. Parcometrul înghite fisele, le ține un pic în gură și le scuipă înapoi. De trei ori.  

Oricum observăm că pe parcometru scria că se plătește în zilele lucrătoare, și era sâmbătă. Asta trebuie să fie. 

Totuși, oprim o doamnă care trecea prin zonă. Doamna nu vorbește decât maghiara. Și trei vorbe de germană, dar (din fericire) nu alea pe care le știu eu de pe niște casete video din anii ’90. Ne decurcăm cu telefonul. „Aaa, nuu, nu merge cu cardul” citesc pe ecran. „Monede only”. Păi și fanta de card? N-am mai întrebat, n-avea rost. Oricum, aveam deja monede. 

Dar stați să vedeți. Doamna, foarte amabilă, insistă să ne explice că trebuie să plătim, pentru că azi se lucrează, chiar dacă e sâmbătă. Ea se duce spre serviciu, se recuperează nu știu ce „punte” din iulie. O las să vorbească, ne despărțim zâmbind.  Mă gândesc că nu e treaba mea de turist când au ungurii liber, e sâmbătă și gata. 

Plecăm de lângă mașină fără să plătim. La capătul străzii, șoc și groază. O altă doamnă, de data asta de la serviciul parcări, face poze la mașini și le pune niște punguțe roșii sub ștergătoare. În punguțe, evident, hârtiuțe. După treizeci de secunde de limbajul semnelor ne lămurim cu stupoare că prima doamnă avea dreptate. Sâmbata aia era, pentru unguri, lucrătoare. Pe parcomate scrie, doar în maghiară, că se plătește în zilele lucrătoare. Problema ta că ești turist și nu ești la curent cu realitatea din Ungaria. 

Mă duc fuga la parcomat și repet figura cu fisele căzătoare și cu butonul albastru care trebuia să fie verde. În cele din urmă, apăs, la întâmplare, și pe butonul alb după cel albastru. Iese biletul, dar doar dacă știi combinația norocoasă de butoane. Mă întorc la mașină și bun biletul pe bord, victorios. Lângă mine, doamna de la parcări dă amendă unei alte mașini cu număr străin. Îmi zâmbește scurt, fără cuvinte, dar cu subînțeles: „Așa, domnu’, vedeți că se poate?!”

PS: Budapesta chiar e foarte frumoasă. Vă zic doar atât. Dacă mergeți cu mașina și vedeți zeul parcometru, dați-i ofrandă câteva fise. Așa, ca să fiți siguri. 

Semafor, zahăr, bere

De la Oradea e autostradă până la vreo 140 de kilometri de Cracovia. Diferența de comfort pe care mi-a dat-o mersul constant pe autostradă e uriașă. Sau m-am boșorogit eu, care ziceam că pe autostradă te plictisești și te ia somnul. Alegeți voi, ca să nu zic eu adevărul. 

Am traversat o bucată de Tatra. Mișto peisajul, îți venea să te dai jos să faci un traseu, ceva. Zona are un vibe de Slovenia-Germania-Austria.

Știți semnafoarele alea mobile, pe care le puneau ai noștri pe câte un drum național și le uitau acolo, cât timp nu se lucra cu săptămânile? E, am dat și aici de unul, prin munți. Setat pe 5 minute pe sens, sau așa ceva. S-a scurs din mine jumate din energia pozitivă acumulată la 130 la oră. 

Așa de nefericit mă simțeam, că am acceptat imediat o propunere de a ne opri pe marginea drumului, la o cofetărie. Cofetăria funcționa într-un fel de container cu o mică parcare în față, emitea vibrații de „boulangerie artisanale” care mi-au dat instant niște fiori pe spate. N-aveau eclere și tarte din alea ca-n sud (cum, care sud?) dar zahărul și-a făcut datoria.

Ajungem în Cracovia. La cazare, tocmai ce căutam o chestie din aia de plătit parcarea, când îmi strigă un tip, pe românește: „Azi nu se plătește, că e duminică”. Mă uit în sus, ca muritorul de rând spre Olimp. Adică spre balconul de la doi al clădirii de vis-a-vis, de unde mă strigase zâna mea cea bună- un tip cu un pahar de vin în mână. În jurul lui, un grup vesel de domni și doamne, zâmbitori. Le zâmbesc și eu. Viața e frumoasă când zeii au grijă de tine. 

Am terminat seara cu o plimbare în centrul vechi . Băi, cred că n-am văzut în viața mea așa o piață mare ca Piața asta din centrul Cracoviei. Eram așa de obosit că am refuzat o ofertă specială de testat trei feluri de bere locală. Am făcut însă, la cererea copiilor, o hartă mentală a magazinelor cu jeleuri. Nu întrebați de ce. 

Mâine nu mai conduc deloc, promit. O să mă plimb pe jos și o să beau berea aia pe am refuzat-o. 

error

V-a plăcut? Dați mai departe! :)

Verified by ExactMetrics