Sunt zile când te faci ghem. Strâns, strâns, te înfășori cât ține sfoara. Te răsucești peste tine însuți, să-ți fie cald, să-ți fie bine. Cu cât te răsucești mai mult, sfoara te strânge, ca o mână de străin care nu știe când treci tu granița dintre siguranță și durere.
Nu e nimic acolo de înfășurat. În mijocul ghemului e doar celălalt capăt de sfoară. Oricât te-ai înfășura în jurul lui, nu e suficient.
Sunt zile când ghemul se deșiră, ca o minge improvizată de o gașcă de băieți. Care joacă fotbal cu ce-au găsit prin sertar, pe la bunica.
Zile în care din ghemul tău o fetiță de șapte ani împletește cea mai frumoasă bentiță de pe pământ, pentru păr de prințesă.
Ș sunt zile în care capetele aței se întâlnesc și se țin de mână, așa cum trebuia să fie. Cerc, nu ghem.
