Când mă uit în oglindă la fața mea, eu nu văd ce vedeți voi. Adică văd, dar mă fac că nu observ. De fapt, observ, dar mă gândesc la altceva.
Mă gândesc, așa cum s-au gândit milioane de oameni înaintea mea, cum e posibil să arăți de o vârstă pe dinafară și să te simți de cu totul alta pe interior.
Mă gândesc la când mi-am văzut prima dată fața, într-o vitrină de magazin cu electrocasnice din Petroșani, după mai multe zile de Retezat. În 1994 nu aveai cu ce să faci selfie-uri, iar pozele le vedeai oricum după ce ajungeai acasă și developai filmul. Din vitrina aia cu frigidere și mașini de spălat, fața mea se holbează la mine bronzată, nerasă, fără pic de păr alb. Fără riduri, doar cuta aia dintre sprâncene, care e mereu acolo. Cred că e un semn că exist.
Pentru o secundă, exist în Petroșani. S-au dat salarii compensatorii pentru mineri și, în câteva zile, nu va mai fi urmă de televizor sau de frigider prin vitrine. Dar mie nu-mi pasă, mă uit la fața mea cu o privire gen „wow, uită-te la el, omul munților!”. Omul munților are nevoie de țigări și de ceva de mâncare. Când ai optișpe ani, stomacul e o mașinărie care transformă orice într-o pastă care te face să te simți nemuritor.
Mănânc niște orice și fumez ca atunci când bate vântul, cu țigara întoarsă spre palmă, să nu se stingă. Nu bate vântul, dar așa fumează oamenii munților, preventiv. E aproape pustiu, în piața aia plină de betoane din Petroșani. Am luat și câteva More mentolat pentru o fată din grup, care mai mult le pufăie. Uneori, faci lucruri pe care le înțelegi mai târziu.
O să mergem spre gară, în curând. O să dormim cu toții pe jos, în tren, pe culoar.
Când mă uit în oglindă la fața mea, eu nu văd ce vedeți voi. Voi ce vedeți, când vă uitați în oglindă?
