Drumurile noastre, poate…

Am făcut, pentru prima dată după mult timp, drumul Brașov-Oradea cu mașina. În ultimii ani am ieșit pe la Arad, dar de data asta toate simulările îmi arătau că pentru destinația noastră varianta Oradea era cea mai scurtă. Și totuși…

Experiența a fost ca o întoarcere în timp, la perioada când nu aveam mai deloc autostrăzi spre vest. Nu că acum ar fi nu știu ce minuni, dar  totuși, după Sibiu, te cam duci spre Arad și mai departe, până la Atlantic, pe autostradă. 

Ei bine, spre Oradea, dacă o iei pe drumul cel mai scurt  (Brasov-Sighisoara-Tg. Mureș etc), există doar o bucată de 100 de km de autostradă. Restul e chinuială, curbe, sate, dealuri, parapeți. Ar mai fi și varianta prin Sebeș-Turda, dar e ceva mai lungă și tot nu scapi de cireașa de pe tort- ăia 135 km dintre Gilău și Oradea care seamănă cu bătrânul DN7, cel spre Arad. Amândouă înguste pline de curbe și localități. Pe scurt, ultimele două ore jumate dinainte de Oradea, făcute după ora 21:00, mi-au cam pus capac.

Stau și mă întreb cam cât ar face un convoi, să zicem militar, în caz de urgență, ca să traverseze România de la vest la est în 2024. Mai bine nu-mi mai pun întrebări. Mie mi-a luat 6 ore și ceva de la Brașov la Oradea. Cu o oprire. Fără să precizez ce am făcut cu limitele de viteză.

Mâine îmi fac ceva impresii și despre drumul prin Ungaria și Slovacia spre Polonia. 

PS: în caz că vă întrebați, trenul nu e în niciun caz alternativă la mașină. Nu dacă vrei să mergi de la Cluj la Brașov, care par a fi, după timpii de deplasare, de-o parte și de alta a Munților Himalaya. De Brasov-Oradea nici nu mai zic. 

facebookShare this on Facebook

Noi, desigur

Noi, desigur, avem dreptate. Întrebați pe oricine, e un lucru dovedit. Alții se înșeală, sunt fie proști, fie dezinformați. 

Noi, desigur, îi ascultăm pe ceilalți când au ceva să ne spună. Ei nu ne ascultă pe noi, niciodată. Vor mereu doar să ne dea replica. Noi nu facem așa ceva, în niciun caz.

Noi, desigur, merităm să fim iubiți exact așa cum suntem. Noi nu avem de lucru la noi înșine, doar celălalt are muuulte de reparat la el, clar! Dacă ar merge la terapie, relația ar fi ce trebuie. Dar așa…

Noi, binențeles, suntem victimele. Celălalt ne-a făcut toate cele, noi nu i-am făcut nimic. 

Noi, desigur, suntem oameni. Și e complicat. 

Și da, câteodată avem dreptate. Uneori chiar suntem victime. Și uneori ascultăm. Și merităm să fim iubiți. Și să lucrăm la noi, pe ici-pe colo. Cu iubire.

facebookShare this on Facebook

Timpul

Când ești copil, vrei mereu  să treci la momentul următor. Iei trei guri de paste și deja trebuie să știi când vine desertul. Te suie ai tăi în mașină să plecați în vacanță și peste zece minute întrebi dacă ați ajuns. 

Viața nu are sfărșit când ești mic, și ceea ce va urma e mereu mai bun decât ce lași în urmă.  Timpul e ca un căruț de bebeluș pe care vrei să ți-l împingi, să meargă mai repede, repede de tot.

Crești, și timpul devine ca o mașină. Ți se pare că tu ești șoferul, că ai control total. Accelerezi ca să mergi înainte, pleci în vacanță când vrei să pui frână.

Treci de 40 și începi să vezi timpul ca pe un tren . Care nu prea întoarce, că așa sunt trenurile, merg înainte. 

În capul meu, mi-am luat bilet spre malul mării, undeva. Între timp, mai am o grămadă de treabă prin niște gări. Nu mă grăbesc, mă uit pe geam la mașini și la cărucioare de copii. Și beau un pahar de vin cu pasagerii din vagonul meu. 

facebookShare this on Facebook

Gust de la tine!

Nu-mi place să-mi împart porția de mâncare cu alții. Nu vorbesc de felurile alea gen “platou”. Mă refer la felul meu, ăla pe care mi l-am ales ca să-l mănânc doar eu. Adică fără tine. 

Nu, nu vreau să gust din mâncarea ta. Știu, e o capcană, vrei din a mea. Așa e stilul tău, din secunda în care au așezat farfuriile pline  pe masă, începi să scanezi mâncarea mea. Iau prima înghițitură, iar tu întrebi: “Cum e, e bun?”. Da, nene, e foarte bun. Acum vezi-ți de farfuria ta. 

Chestia asta ți se întâmplă mai ales cu oamenii apropiați, sau cu familia. Cumva, în capul lor, să le dai din porția ta e o dovadă de iubire. Cum adică, să nu le dai măcar o bucățică? Dacă mai ai și copii, e rău de tot. Cum o să învețe copilașii tăi să fie generoși, dacă tu dai de la tine din farfurie? N-o să învețe de la mine, na! O să afle, în schimb, că e sănătos să ai și limite, uneori. 

Cel mai tare îi iubesc pe ăia care așteaptă până aproape ai terminat. După care bagă nucleara: „Auzi, îmi dai și mie doar o bucățică? Una mică-mică?”. Nu mă, nu-ți dau nimic din ultima mea bucățică. Din marele meu „grand finale” alimentar. 

Cel mai greu e la desert. Toată lumea știe că excesul de desert îți face rău. Dar nu dispera, salvatorii tăi sunt aproape, nu te lasă ei să faci diabet de la eclerul ăla minuscul. De la cupa ta stingheră de înghețată artizanală. Nu mai vorbim de papanași. „Împărțim? Că e cam mare!”. Da’ glicemia nu mi-o luați, mă grijuliilor? Am sunat io la SMURD-ul deserturilor și am uitat? 

În fine, ați prins ideea. Fac parte din acea specie, tolerată dar nu protejată, care își vede de propria farfurie. Mănânc și plâng, vorba poetului. Plâng, copleșit de dragostea familiei mele. Tocmai mi-au spus, zâmbindu-mi înțelegător:

„Noi te iubim! Așa, egoist, cum ești!”

facebookShare this on Facebook

Surpriză, surpriză!

Avem două bilete la Taylor Swift, la Varșovia. După multe săptămâni de căutări și câteva zile de dat refresh într-una pe site-ul oficial. După o lungă perioadă în care nici n-am îndrăznit să-i spun lu’ fii-mea că speram și căutam. Avem bilete. 

Nu vă pot descrie bucuria din ochii ăia de nici 12 ani, când a aflat. M-am gândit cum ar fi fost să fi putut eu merge la Metallica sau la Maiden la 15-16 ani. 

Acum sunt ușor confuz. Nu credeam cu adevărat că o să ajung în Polonia în vara asta. Dacă aveți vreun sfat, vreo recomandare, (despre Polonia sau despre concert ) băgați și voi un comentariu pe-aici. 

PS: Și sugestii pentru cei doi băieți care o să ducă fetele la concert, că la mai mult de două bilete nu prea pot spera. 

PPS: Fără mesaje vocale, vă rog😂. 

facebookShare this on Facebook

Sudistul

Aș putea mânca doar pizza pentru tot restul vieții. Mă rog, pizza-plus-paste. Hai, un pește, dacă se aude marea de la masă. Și tiramisù și înghețată. Vin. Dați-mi și un pic de vin. Mai mult nu vreau. Înghețată cu vin, poate. Din aia de care am mâncat la Montalcino. 

Vă las vouă sarmalele și ardeii umpluți. Ciorba de burtă și jumările. Luați cefele și costițele, fasolea cu ciolan și orezul cu lapte. Vă dau chiar și țuicile și palincile, să faceți voi ce o să fac eu cu o Birra di Messina (cristalli di sale) când o să ne reîntâlnim. De asta uitasem. 

Sunt un trădător (alimentar) de neam. Un iubitor de sud, de soare, de mare caldă și-n octombrie. 

Nu mă prindeți voi cu „brânză, barză, viezure, mânz”. Puneți-mi, în capcană, un pic de burrata. Pentru negocieri de pace, ne vedem în Toscana, la niște pici al ragu di cinghiale. Acolo vin, dar mai la nord de-atât nu urc. 

Asta dacă nu mă refugiez definitiv în sudul Franței. Așa, ca să fac aproape toată postarea asta să devină irelevantă.

facebookShare this on Facebook

Generații

Mă uit la tata și repet: „Adică vrei să mergem de la Brașov la Arad și înapoi, ca să ai o discuție de o jumătate de oră?”. Răspunsul a fost da. Că nu există altă cale, așa se discută lucrurile, față-n față. 

Dacă mă întrebai pe mine, aș fi rezolvat treaba aia la telefon. Sunt născut în 1975. Generația mea a crescut cu telefonul la ureche. Știm să ghicim adevărul din ton, dintr-o scurtă pauză în vorbire. Știm când să tăcem și cum să ne ascundem emoțiile într-o convorbire. Când avem ceva cu adevărat important de spus, te sunăm. Dacă ești om serios, o să ne răspunzi la telefon.

Ghinionul nostru e că milenialii au descoperit adevărul absolut. Adică mesajele scrise, pe care le citesc când vor ei. Nu există chestie mai cringe decât să fie sunați. Cum adică, să vorbim, că e important? Ești nebun?

Dar, stai! Că intră în scenă ăștia de la generația Z încolo, cu mesajele lor vocale cu tot. El vorbește cinci minute singur, și îți trimite ție monologul.  Consumi și tu cinci minute să asculți (două jumate, la viteza 2x) după care vorbești și tu de unul singur și îi pasezi lui pisica. Pe vremea mea, când n-aveam chef să-l ascult pe vreunul, îi ziceam „vorbește-n pungă, te ascult eu mai târziu”. Fix așa.

Tata ar zice „Nu mai bine ne întâlnim? Vin eu la tine, nu fac decât o oră cu mașina”. Mie îmi vine să urlu: „Nu e naibii mai ușor să mă suni, decât să vorbim amândoi în punga lui și să facem schimb de pungi?”. Milenialul deja a trimis mesaj: „Bro, CF? dc nu scrii?”.

Mă întreb ce ne rezervă viitorul. Între timp, dacă aveți ceva important să-mi spuneți, cum ar fi că vă place cum scriu, vă rog frumos să mă sunați. Bine, accept și comentarii scrie, pe blog. Nu veniți la mine acasă, că n-o să iasă bine. Și, mai ales, nu-mi dați mesaj vocal. 

facebookShare this on Facebook

Milionarii

Ați observat că sunt încă oameni care calculează banii în „milioane”? Leul nou (RON) a fost introdus în 2005, acum exact 19 ani. Peste tot, prețurile sunt de genul „două sute cincizeci de lei”, „patru mii de lei”. De aproape douăzeci de ani. 

Și totuși, astăzi, la bancă, lângă mine, un cuplu de vreo 30 de ani scoteau de la bancomat, ați ghicit “douășcinci dă milioane”. Pe drum spre casă, am auzit un puști care explica unei fete că o masă la restaurant costase „aproape trei milioane”. Cel mai tare mă miră când vorbesc cu „milioane” ăștia de 14-15 ani.  

„Milioanele” sunt încă peste tot pentru că exprimă o emoție. Emoția lui „scump”. A lui „foarte mult”. O pensie foarte mare are „optzeci de milioane”. Ultimul model de smartphone costă ”șaizeci de milioane”. 

Invers, nimeni nu spune că o călătorie cu autobuzul costă  „patruzeci de mii”. E patru lei, normal. Niciodată nu primești rest zece mii, întotdeauna un leu. De bancnota de 2000 de lei, actualmente 20 de bani, a uitat toată lumea.

Mi-a venit o idee. Cred cã o să mă duc mâine la magazin, să cer o pâine din aia, de o sută patruzeci de mii. O să iau și parizer de trei sute de mii. Muștar de două sute de mii și o bere neagră, de nouăzeci de mii.  Cincizeci de mii o să las bacșiș. Așa, ca milionarii. 

facebookShare this on Facebook

Canicula mea dragă

La mine acasă, la Brașov, centrala merge minim 5 luni pe an. În martie e de multe ori mai frumos decât în aprilie, cu excepția zilelor în care trebuie să dau la lopată un metru de zăpadă căzută într-o zi-jumate de nins încontinuu. Sunt zile-n șir când nu văd soarele de nori, bate vântul și plouă de nu se mai oprește.

Așa ca lăsați-mă să mă bucur de vară, de soare și de 38 de grade. E ca o febră care mă face să visez frumos, și care nu vreau să-mi treacă.

facebookShare this on Facebook

Șosete flaușate, de vară

E plin, fraților! Sunt 40 de grade afară, dar în orice magazin te duci, la raionul de șosete e plin de flaușate. D’alea de care îți cumpăra mama ta când se apropia Crăciunul. Când pui mâna pe ele se declanșează reflexul ăla din copilărie. Mai exact,  îți vine să-ți pui și căciulă, să nu te tragă curentul. 

Mă rog, pe șosetele de firmă am citit că sunt „cushioned”. Erau și unele, tot de firmă, pe care scria „everyday”. Groase de parcă locuim în Alaska. Am pipăit șosete ca un obsedat, în cinci magazine diferite, vă jur! Am trecut oarecum neobservat, pentru că în aceeași zonă cu mine alți bărbați pipăiau chiloți. 

Să nu divagăm. Căutam ceva casual, un pic peste gleznă. Orice șosetă care depășea glezna suferea de o îngroșare accentuată a peretelui exterior. Cred că alea până la genunchi (erau câteva rânduri și de așa ceva) stăteau singure în picioare, ca ghipsul. Opera unui arhitect chinuit de spectrul degerăturilor, rezultatul unui focus grup organizat dincolo de Cercul Polar. 

Eu visam la ceva cu ventilație la călcăie, cu aerisire la vârfuri. Ceva invizibil și rece, ca privirea partenerei de viață când faci o glumiță despre fosta, după un pahar de vin. N-am găsit. Șosete subțiri, peste gleznă, vreau să zic.  

Așa o fi trendul de vară și nu știu eu. Subțire și transparent în partea de sus, super-hot și un pic transpirat în partea de jos. Aproape că aș prefera invers…

Am plecat de la mall fără șosete noi. De atunci umblu în sandale și visez la o plajă unde nici nu se pune problema să mergi altfel decât desculț. 

facebookShare this on Facebook
error

V-a plăcut? Dați mai departe! :)

Verified by ExactMetrics