Când ești copil, vrei mereu să treci la momentul următor. Iei trei guri de paste și deja trebuie să știi când vine desertul. Te suie ai tăi în mașină să plecați în vacanță și peste zece minute întrebi dacă ați ajuns.
Viața nu are sfărșit când ești mic, și ceea ce va urma e mereu mai bun decât ce lași în urmă. Timpul e ca un căruț de bebeluș pe care vrei să ți-l împingi, să meargă mai repede, repede de tot.
Crești, și timpul devine ca o mașină. Ți se pare că tu ești șoferul, că ai control total. Accelerezi ca să mergi înainte, pleci în vacanță când vrei să pui frână.
Treci de 40 și începi să vezi timpul ca pe un tren . Care nu prea întoarce, că așa sunt trenurile, merg înainte.
În capul meu, mi-am luat bilet spre malul mării, undeva. Între timp, mai am o grămadă de treabă prin niște gări. Nu mă grăbesc, mă uit pe geam la mașini și la cărucioare de copii. Și beau un pahar de vin cu pasagerii din vagonul meu.
