Ne-am trezit odată să vedem răsăritul la Isola Bella, lângă Taormina. Am lăsat mașina pe marginea șoselei și am traversat calea ferată pe jos. Era încă noapte, iar pe scările care coborau către plajă, doi bărbați cărau cu greu la deal un container mare, de plastic, plin cu gunoi. Au zâmbit la noi și s-au oprit să ne lase să trecem. Țineau de containerul ăla de parcă aveau cea mai tare meserie din lume.
Suntem doar noi doi pe mica plajă plină de pietricele. Dăm valoare unor lucruri pentru că se termină repede. Dacă răsăritul ar dura trei ore, nu s-ar mai trezi nimeni să-l vadă. Noi avem noroc. Pe plajă, la Isola Bella, răsăritul durează puțin, așa cum se cuvine.
Nu e încă lumină pe de-a-ntregul, dar în spatele nostru cineva fluieră o melodie. La micul bar de pe plajă a apărut un tip care fluieră și bagă în priză chestii, cu bucuria unuia care a câștigat la loto. Ai zice că are sub tejghea butonul secret care tocmai a făcut soarele să răsară. Suntem primii lui clienți și omul se poartă de parcă s-a trezit de dimineață special ca să ne facă nouă o cafea. Zâmbim, ușor încurcați, ca cineva care tocmai a primit mult mai mult decât a plătit.
Nu durează mult să bei o cafea, la răsărit, pe o plajă. Dăm valoare unor lucruri pentru că se termină repede. Și ne aducem aminte de oameni pe care i-am întâlnit pentru câteva secunde pe niște scări, într-o dimineață.
