Senzorii vieții

Când ies cu mașina din curte, senzorii mă avertizează apocaliptic că urmează să mă lovesc de gard. Opresc, mă uit: e loc. Mult. Înjur senzorii și-mi văd de drum.

Intru la toaleta cafenelei unde-mi place să stau să mă uit cum trece lumea. Nu la toaletă stau, ci pe terasă, iar lumea trece pe stradă. Ca să fie clar. Toaleta are senzor de lumină. Fac treburi și dau din mâini, ca să nu se aștearnă întunericul peste micul meu univers. Parcă aș fi la un concert, doar că muzica e doar în capul meu: „becule, stai aprins, becule…”

Senzori au și toaletele publice, alea automate. Știu una la mine în oraș care și vorbește. Română cu accent chinezesc, dar vorbește. Am râs de ea o dată, când am intrat, și după cinșpe secunde mi s-a deschis ușa fără preaviz. Cred că are și senzori de atitudine, de atunci îi dau bună ziua când intru. Vorbesc cu ea cu frica unui dezastru iminent. Așa cum m-a învățat bunica s-o salut pe țața Stana lu’ Popescu, vecina care te apuca de cap fără preaviz și te pupa bălos, cu gura ei fără dinți și cu un pic de mustață.

Și telefonul are senzori. Anul trecut, în sudul Franței, m-a băgat pe o bretea de autostradă care m-a dus înapoi de unde am venit, + 10 kilometri. Acum înțeleg că și șarpele ăla al infinitului, care-și mânâncă singur coada, a înghițit, probabil, vreun sistem de navigație cu senzori cu tot.

Există senzori în mingea de fotbal, ca să fie clară faza. În minibarul de la hotel, ca să nu fie neclară treaba. În ușa rotativă de la mall, ca să ne înghesuim impredictibil. În frigider, ca să afli ceea ce știi deja. În lift, ca să-ți fie frică mai cu stil.

Aștept să inventeze cineva un senzor care să detecteze nevoia mea de a respira fericit, ca prostul.

Aveți și voi dorințe încă nedetectate de senzori?

Oameni și mături

Bunica mea mătura frunzele în fiecare zi. Nu le mătura doar pe cele din curte, de la intrarea în casă. Ieșea afară, la șosea, și mătura în fața curții, cu atenție. Vântul așeza la loc altele, în maxim o jumătate de oră.

Când eram mic, nu o observam deloc. Preocuparea ei pentru ordine nu mă interesa, vedeam doar norul de praf de la poartă. Îmi era îndeajuns că știam unde e.

Când am mai crescut, am început, ca toți adolescenții, să-i judec pe adulții din jurul meu. Am taxat preocuparea bunicii ca pe o grijă excesivă și inutilă pentru gura lumii. În satul ăla mic, copiii tăi trebuiau să vină de la București cu mașina spălată. În niciun caz nu puteai să lași frunze la poartă, așa, ca neoamenii.

Mai târziu, bunica a murit și n-a mai contat dacă frunzele cădeau pe jos. Am înțeles atunci că, uneori, să mături la poartă este și o alegere, nu doar un destin.

Ce bine e când pe la porți încă se mai ridică un nor de praf.

Oameni frumoși

Am fost aseară la Five Finger Death Punch. Mișto show-ul, foarte mișto conexiunea cu publicul.

Publicul, apropo, mi-a plăcut. Niște elitiști, evident, că așa au ajuns să fie ștampilați indivizii care au bani de bilet și pretenția să primească ce scrie pe afiș.

E drept, nici trupa nu a dat o tură înainte, prin Centrul Vechi în căutare de lecții pentru fani. Și da, a fost și aici cu „we are all the same”, cu toleranță și cu dragoste. A fost chiar și cu un scurt discurs despre 4 iulie și despre ce ne apropie ca oameni. Discurs scris de solist și citit în română de cineva, pe scenă. Publicul a aplaudat și a cântat, spontan, „La mulți ani”. În lipsă de manele am cântat așa, needucați, ca fraierii, împreună.

Mi-a plăcut mult, aseară, de oamenii de lângă mine. Frumoși, imperfecți, bucuroși, uniți de muzica pentru care au venit acolo.

Eu unul, mai merg și altă dată.

PS: în fotografie, momentul în care trupa a ales, din public, doi copii și pe mama lor. Cei trei au trăit de pe scenă următoarea melodie❤️.

Sunt bărbat, mă spăl cu săpun de rufe

Mă rog, să nu exagerăm. Mă spăl cu gel de duș ieftin. Pe cap.

Vă rog nu vă grăbiți să dați cu pietre – există o explicație! Alta decât faptul că aș fi bărbat, deci, în consecință, spălatul e nerecomandat pentru că se diluează feromonii. Alta decât marketingul pentru masculi feroce, care ne încurajează să folosim lichidul magic, bun pentru păr, față, barbă, corp, zona intimă și lanțul de la bicicletă.

Și nu, nu vă inghesuiți să mă numiți înapoiat. Știu și eu că și bărbații din ziua de azi au nevoie de balsam pentru sprâncene și de cremă hidratantă pentru cuticule. A, și de gel cu jojoba după epilare. Știu, nu sunt ignorant, cum credeți voi.

Am, așadar, motivele mele. Ale omului simplu, nesofisticat, dar fudul. Am părul din ce în ce mai rar. Șamponele pentru răsfăț masculin îmi gâdilă tandru rădăcina, dar îmi lasă firul de păr prea moale și în bătaia vântului. Știm cu toții, din înțelepciunea populară: moale și în bătaia vântului nu e o situație pe care să ți-o dorești. Mai ales dacă ești bărbat peste 45 de ani.

Peste soluția asta, am dat din întâmplare. Eram deja în cadă, am întins mâna după șampon, dar nu era acolo. Îl luase fii-miu, el chiar are ce spăla. Ca mine, pe vremea mea (să fie clar). N-am strigat după ajutor, un bărbat adevărat nu face așa ceva. Un bărbat adevărat se holbează tâmp la opțiuni și alege la întâmplare.

Așa am pus eu mâna pe gelul de duș ăla ieftin. Cumpărat la urgență, anul trecut, în camping în Franța, pentru că altceva n-aveau. Ce să vezi, minune! Mi s-a întărit instantaneu părul, ca și cum ar fi fost de două ori mai des. Nu tu moliciune, nu tu slăbiciune. O pădure deasă de păr, fără poienițe. De atunci, sunt fericit.

Acum însă, am o problemă. Se termină gelul de duș, și la noi nu se găsește. S-ar putea să trebuiască să fac un drum până-n sudul Franței, să-mi mai iau. Și-așa îmi rămăsese gândul la ușița aia de lemn din camping, dincolo de care începeau dunele de nisip. Și de unde se vedea marea.

PS: nici nu știți ce tare și bățos stă firul de păr de la sarea din Mediterana. Chiar și fără gel de duș. Încercați, n-o să vă pară rău. Promit.

PPS: Nu, nu sunt în Franța. Dar aș cam vrea să fiu 🙂

Un altfel de „am”

Am avut noroc.

Am încercat și mi-a plăcut.

Am trăit fără să cer voie.

Am pierdut.

Am mințit și am ajutat.

Am cântat într-o cabană.

Am ratat un moment, cândva.

Am râs cu lacrimi.

Am căutat ceva ce pierdusem.

Am văzut și mi-am ferit privirea.

Am privit înainte, ca să nu mai pășesc înapoi.

Am vrut, dar n-am putut.

Am acceptat când ar fi trebuit să refuz.

Am renunțat prea devreme.

Am continuat prea mult să.

Am plâns în hohote.

Am pus cortul pe o plajă.

Am iubit.

Am să plec undeva, departe.

Am să mă-ntorc dintr-un loc, într-o zi.

Am să găsesc curaj.

Am să uit să ud florile.

Am să mănânc ceva bun.

Am să merg mai departe.

Am să încerc să țin minte.

Am să fac o baie-n mare.

Am scris asta, ca s-o citești tu.

Am lăsat poarta întredeschisă. Ca să mai vii, din când în când.

PS: Celălat „Am” e aici.

Am pisică și nu înțeleg de ce

Dacă vrei să vezi cum e să nu-i pese nimănui de tine, ia-ți pisică.

Pe pisică o doare undeva de nevoile tale de orice fel, pentru că ea trăiește în prezent. Pentru cine nu are pisică, vă traduc: este pe deplin absorbită de propriile ei nevoi.

Bă, câinele îți topește sufletul cu ochii lui de cerșetor: „Haai, că ești un om buuun, ești singura mea șansă! Hai, boss, că te iubeeesc!” . „Hai, că știi tu, la o adică, la divorț, eu o să fiu singurul care o să te iubească orice-ar fi!”

Pisica, nimic, frate! Cel puțin a mea. Dacă încerci un contact vizual, ceva, cu ea, se uită la tine cum te uiți tu la o salată cu broccoli după zece mici și două beri: „fugi, bă, d-aici!”. Pisica mea pleacă, de față cu mine, să miorlăie la geam la vecini. Pisica e un fel de preaviz despre ce o să pățești, la o adică, la divorț.

Știu, ți-ai luat pisică pentru că arăta irezistibil. Ți-ai imaginat pufoșenia cum toarce la tine-n poală. Ai crezut într-o viață de tandrețuri drăgălașe. Ai văzut fericirea din ochii ălora cu pisică, în niște clipuri scurte pe Insta. Acum ai vreo două zgârieturi, de la tentativele eșuate de a o mângăia când n-are chef. Ce vorbesc eu aici, ai mâinile pline de cicatrici, fraiere.

Înțeleg, ai încercat și să-i vorbești frumos: „Haaai, pisi-pisi-pisi”. Dar degeaba. Individa are o memorie specială, de unde extrage fără preaviz dovezi ale comportamentului tău inadecvat din trecut.

Mă rog, să revenim la pisici, că m-a luat valul.

Pe pisică trebuie s-o iubești tu, fără să aștepți nimic în schimb. Așa cum face și ea. Și ea se iubește tot pe sine, necondiționat. Și te bagă în seamă pe tine, tranzacțional. Îi e sete? Miaaau! Îi e foame? Miau-miaauu! Vrea afară? Miiiu! Vrea s-o mângăi? Maaau! Dacă n-ai înțeles, „miau” ăsta e toată răsplata pe care o primești pentru că-i dai tot ce vrea.

Pisica este un animal inteligent, care înțelege când ai și tu ceva important de făcut. Fix, dar fix în momentul ăla, alege să-și facă actualizare de sistem în fața ușii. „Hai, intri sau ieși? Hai, pisi-pisi…!”. Se uită la tine cu privirea aia: „ce-ai, mă, ce te grăbești așa?” Vă rugăm așteptați, aplicațiile sunt în curs de optimizare.

Când a fost bolnavă, pisicii mele a trebuit să-i salvez viața cu forța. Două săptămâni jumate i-am dat apă, medicamente și mâncare cu seringa. A supraviețuit. De atunci, când mă vede, mă urăște sincer. Fuge la vecinu’, care n-a salvat-o de la moarte, dar îi dă bețișoare din alea, fast-food de pisici.

În final, un avertisment pentru cine n-are, încă, pisică: am pisică, pentru că mi-am luat. Thank me later.

Voi, ăștia cu pisică, aveți ceva de comentat?

Am

Am Netflix dar nu mă uit la el.

Am mașină după care se uită, derutate, femeile.

Am o durere de spate, din când în când.

Am cărți pe care le cumpăr și nu le citesc.

Am o frică și ea mă are pe mine.

Am niște poze cu o fostă iubită, într-un plic.

Am vecini curioși și n-am ce să fac.

Am Facebook, ca dinozaurii.

Am dreptate și nu-mi folosește la nimic.

Am o dorință acută să plec în vacanță.

Am tendința să.

Am copil cât mine.

Am un regret, poate două.

Am douăzeci de ani, în capul meu, uneori.

Am pungă cu pungi.

Am un blog și scriu pe el.

Am unele bănuieli.

Am niște haine vechi, pe care nu le mai port.

Am nevoie să râd mai des.

Am o cutie cu casete audio.

Am amintiri mișto.

Am magneți pe frigider.

Am ce aveți și voi și nu spuneți la nimeni.

Am emoții.

Vremea neputinței noastre

Îi ții la piept când tot ce pot să înțeleagă din tine e mirosul tău. Când ei sunt sută la sută neputință și sută la sută posibilitate. Când totul depinde de tine.

Apoi, neputințele lor devin un pic mai mici, și ale tale ți se înghesuie în suflet, încet-încet. Prima dată, ca un gând care nu-ți dă pace. La un început de grădi, la o serbare de școală, după încă un an.

Ei cresc. Încă mici, dar deja mari. Destul cât să se ducă fără tine undeva, să înțeleagă fără tine, să poată fără tine.

Ai vrea să le fie bine. Să faci să fie ok. Ai jucat atât de mult în terenul lor, că aproape nu mai știi unde e banca de rezerve. Și, când o găsești nu poți sta locului, picioarele ți se bâțâie, vrei să intri pe teren și n-ai cum.

În capul nostru, noi suntem cei care rezolvă, salvează, intervin. Noi luăm durerea și facem să fie bine. Noi protejăm și aranjăm și avem soluții. Ne doare că lucrurile nu sunt așa, ca în capul nostru. Ne doare neputința noastră. Dar neputința noastră e putința lor. E bine așa. Știm asta, dar tot ne doare.

Stau aici, în fața școlii. El dă examen. Mă uit la ferestrele închise, dincolo de care el merge înainte. Merg și eu înainte, și îmi trăiesc până la capăt neputința.

Hai, copile! Sunt aici.

PS: Un gând bun pentru toți copiii pe care i-am văzut azi dimineață, în drum spre ceva, cu o sticlă de apă în mână. Și pentru cei pe care nu i-am văzut.

Tic-tac

Furia aia care-ți stă în gât, care te strânge, te sufocă. Furia care nu-ți dă voie să dormi, care te face să plângi. Furia neputinței. A lui prea mult și a lui prea puțin. Furia lui „de ce” și a lui „de ce nu”. Furia altora, prăbușită peste furia ta. Furia ta, durerea altora. Furia că ești furios. Furia că nu poți să te-nfurii. Furia de care vrei să scapi.

Furia de care te sprijini, care te ține. Furia care te împinge înainte, spre ceva. Care îți dă dreptate și când nu ai, mai ales când nu ai. Furia care îți explică cine ești și cine sunt ceilalți. Furia în care te doare, dar te simți viu. Furia lui alb-și-negru. Furia pe care o ții într-o cutie încuiată, lângă lucrurile cele mai de preț.

M-am speriat de furia aia, când s-a așezat lângă mine, pe o canapea, într-o cameră cu ceas pe perete. Tic. Tac. Tic-tac.

Eu și barca mea

Nu știu exact când a apărut nevoia asta de a a fi singur, doar cu mine.

Poate când m-am oprit din alergat către ceva care nu era pentru mine. Sau poate m-am oprit din alergat pentru că am stat, un pic, doar eu cu mine.

Când alergi, așa, ca nebunul, oxigenul tău se consumă ca să nu cazi. Nu vrei să cazi, să nu te lovești. Așa că alergi, până rămâi fără oxigen. Te sufoci, ai vrea să faci o baie în mare și-atât. Să-ți iei oxigenul prin branhii, ca peștii.

Prima dată am plonjat în amintiri. M-am plimbat ore-n șir, singur pe străzi, prin locurile mele de demult. M-am scufundat în oceanul de amintiri și mi-a fost bine. M-am scos pe mine la suprafață, pe mine cel uitat de cel care alerga. Eram acolo, respiram prin branhii.

O vreme, a fost bine așa. Dar nu poți trăi din amintiri. Am încercat. Totul în jurul meu a mers înainte, în timp ce eu făceam scufundări de pe barca mea fără vâsle, fără cârmă. Am avut curaj, am strigat după ajutor. E bine să fii tu cu tine, dar nu e bine să fii singur tot timpul.

Astăzi, vâslesc cu ce am. Și-mi fac vâsle și cârmă noi, din bucățele de barcă. Nu mai alerg, mă las și dus de apă, dar vâslesc. Și, din când în când, mai fac o baie-n mare.

Category: Humankind