Category: De suflet

Tinerețea e un hanorac alb

În 2024 fii-miu mi-a purtat cel puțin o dată una sau mai multe din următoarele: cămașa , hanoracul, pantofii, șosetele, geaca, sacoul, mănușile, tricoul, sandalele. Spre ușurarea tuturor, țin să menționez că posed multiple articole din fiecare categorie.

Faptul că am devenit un fel de furnizor de textile pentru familia apropiată mă umple de bucurie, precum și de sentimentul abisal al propriei decăderi. Mă consolez cu gândul că lui, la 15 ani, îi vin hainele mele de la aproape 49, ceea ce pare să fie de bine pentru amândoi. De fapt, dacă stau să mă gândesc, mie la 49 îmi vin hainele lui de la 15. Adică hainele mele, pe care le poartă el, dar îmi vin și mie. 

Ce voiam să vă zic e că azi am hotărât să mă răzbun, așa că îi port hanoracul alb. El a luat geaca mea portocalie și a uitat hanoracul în portbagaj. Când l-a văzut, l-a vrut soră-sa, că și ei în vine. Mai  baggy fit, așa, dar îi vine. Nu i l-am dat, că de la ea nu pot să port nimic. 

Îmi vine bine hanoracul lui. De fapt, i l-am luat pentru că îmi uitasem geaca acasă. Am aproape 49, dar uit ca la 15 ani. Sunt tânăr, doamnă, tânăr!

Mare sau munte

Muntele a fost locul în care, în adolescență, m-am căutat și m-am (re)găsit. Muntele a însemnat libertate, aventură, victorie, prieteni. 

Pentru munte mi-am făcut planuri și bagaje. Am dormit pe jos în trenuri și prin gări. Prin săli de mese, la cabane. Am cântat muntelui cântece, alături de necunoscuți, în jurul focurilor unde umbra și lumina spun povești. Unde miroase a verde și a fum și ai tot ce-ți trebuie chiar dacă ți-e foame. 

Pe munte m-am simțit puternic, în parazăpezile  cusute de mine din mânecile unei geci vechi. Invincibil, cu țigara în gură, pe o custură din Retezat. Mi-a fost frică noaptea prin Bucegi și într-o zi am învățat lecții dureroase de la bocancii mei un pic prea mici. M-a plouat până la piele și m-am lipit de soba din cabană. Pe munte, am pus odată un cort în care au încăput perfect două persoane. Și m-am înghesuit lângă cineva, la priciuri, pentru că așa e viața la munte, dificilă.

Marea, pe de altă parte… Dacă ar fi să număr zilele, am petrecut mai mult timp la mare decât la munte. Mai mult timp, dar nu mai multă viață. 

De la mare n-am știut să cer mai mult, atunci. Sunt sigur că ea mi-ar fi dat. A fost prea multă certitudine și planificare în marea mea. În adolescență ai nevoie să te rătăcești un pic, ca să știi că poți găsi drumul spre casă și singur. Aș fi vrut să mă pierd un pic mai mult, să mă uite cineva pe malul mării, să-mi fie frig și foame și cald și bine. Mi-a fost, dar prea puțin. N-am găsit locul ăla unde să-mi înfig steagul și să strig: „Sunt aici, vă aștept în lumea mea! Am și țigări”.

Am încercat, mai târziu, să fac din mare ce făcusem din munte. Sau poate muntele din mine. A fost bine, dar n-a fost la fel. Toate trebuie trăite la timpul lor, iar timpul e mai scurt decât pare. Deși, uneori, patru ani de liceu par mai lungi decât douăzeci de ani de altceva. 

Port muntele în mine, pot să-l fac să apară oricând. Uneori iese la iveală și singur, dintr-un miros de rășină, dintr-un cântec de cabană. 

Marea e mereu acolo, în altă parte. Mă cheamă, nu mă lasă în pace, îmi face promisiuni, mă trezește din somn. Într-o zi, o să-mi port muntele până la o mare, undeva. 

Ia ziceți, munte sau mare?

Jucării

Holul s-a umplut de jucării. Nu e ceea ce credeți, e liniște. E prea liniște pe hol.

Mă uit la pungile și cutiile în care stau îngrămădite toate comorile de acum câțiva ani. Uite mașinuța aia pentru care am umblat în vreo trei magazine. Și jocul ăla, pe care îl jucam până la epuizare în serile de iarnă. „Hai, tati, te rugăăm, doar o dată, haai!”. 

Dintr-un sac de plastic se ițesc roțile roz ale căruțului mic de păpuși. Căruț mare, fetiță mică. Căruț mic, fetiță mare. Șine de tren, din lemn, dragoni de cauciuc, o sabie cu luminițe. Vise colorate, din hârtie. 

Nu le mai vor. Nu le mai voiau de mult, doar că am amânat noi întrebarea. Așa e, când nu ești pregătit. Tragi de timp, te agăți de păpuși, de rochițe care au rămas mici, de ziua de ieri. 

Arunc o privire către camerele lor. Ăștia chiar nu au respect pentru jucăriile noastre. Stau cu ușile închise și cu căștile alea mari pe urechi. Ea cântă, dezlănțuită „Aaall too weeell”. 10 minutes version. El urlă brusc: „Headshot, brooo, headshot!”. Eu aproape fac infarct. 

Îmi vine să intru peste ei și să le strig: „Nu-mi dați, băi, amintirile!” Culeg de pe jos o mașinuță și o agrafă roz. O să le pun și pe ele în cutia aia, unde sunt câteva hăinuțe de bebe și aer cu miros de grădi, într-o sticlă.

Mi-am adus aminte

De o seară în care mă jucam cu bile colorate în fața blocului. 

De Cezar, băiatul căruia îi plăcea de fata de care îmi plăcea și mie prin clasa a doua. 

De lanterna pătrată, din plastic, cu care făceam semnale seara în Grădina Icoanei.

De o libelulă pe o floare, în curte la bunica.

Îmi amintesc mirosul din Școala nr. 23 din Constanța. 

Mirosul apei de ploaie dintr-un lighean. Și al săpunului de casă din pod. 

Îmi amintesc de un autobuz gol, din care mă uitam pe geam. 

Unele lucruri mici locuiesc într-un colț al minții mele, agățate de o emoție. Bucățele din cineva care nu mai există. Cineva care e totuși aici, și scrie chestii, ca să regăsească lucruri mari, pe care le-a pierdut pe undeva, pe drum.

Se termină repede

Ne-am trezit odată să vedem răsăritul la Isola Bella, lângă Taormina. Am lăsat mașina pe marginea șoselei și am traversat calea ferată pe jos. Era încă noapte, iar pe scările care coborau către plajă, doi bărbați cărau cu greu la deal un container mare, de plastic, plin cu gunoi. Au zâmbit la noi și s-au oprit să ne lase să trecem. Țineau de containerul ăla de parcă aveau cea mai tare meserie din lume.

Suntem doar noi doi pe mica plajă plină de pietricele. Dăm valoare unor lucruri pentru că se termină repede. Dacă răsăritul ar dura trei ore, nu s-ar mai trezi nimeni să-l vadă.  Noi avem noroc. Pe plajă, la Isola Bella, răsăritul durează puțin, așa cum se cuvine. 

Nu e încă lumină pe de-a-ntregul, dar în spatele nostru cineva fluieră o melodie. La micul bar de pe plajă a apărut un tip care fluieră și bagă în priză chestii, cu bucuria unuia care a câștigat la loto. Ai zice că are sub tejghea butonul secret care tocmai a făcut soarele să răsară. Suntem primii lui clienți și omul se poartă de parcă s-a trezit de dimineață special ca să ne facă nouă o cafea. Zâmbim, ușor încurcați, ca cineva care tocmai a primit mult mai mult decât a plătit. 

Nu durează mult să bei o cafea, la răsărit, pe o plajă. Dăm valoare unor lucruri pentru că se termină repede. Și ne aducem aminte de oameni  pe care i-am întâlnit pentru câteva secunde pe niște scări, într-o dimineață. 

Vitrina din Petroșani

Când mă uit în oglindă la fața mea, eu nu văd ce vedeți voi. Adică văd, dar mă fac că nu observ. De fapt, observ, dar mă gândesc la altceva.

Mă gândesc, așa cum s-au gândit milioane de oameni înaintea mea, cum e posibil să arăți de o vârstă pe dinafară și să te simți de cu totul alta pe interior. 

Mă gândesc la când mi-am văzut prima dată fața, într-o vitrină de magazin cu electrocasnice din Petroșani, după mai multe zile de Retezat. În 1994 nu aveai cu ce să faci selfie-uri, iar pozele le vedeai oricum după ce ajungeai acasă și developai filmul. Din vitrina aia cu frigidere și mașini de spălat, fața mea se holbează la mine bronzată, nerasă, fără pic de păr alb. Fără riduri, doar cuta aia dintre sprâncene, care e mereu acolo. Cred că e un semn că exist. 

Pentru o secundă, exist în Petroșani. S-au dat salarii compensatorii pentru mineri și, în câteva zile, nu va mai fi urmă de televizor sau de frigider prin vitrine. Dar mie nu-mi pasă, mă uit la fața mea cu o privire gen „wow, uită-te la el, omul munților!”. Omul munților are nevoie de țigări și de ceva de mâncare. Când ai optișpe ani, stomacul e o mașinărie care transformă orice într-o pastă care te face să te simți nemuritor. 

Mănânc niște orice și fumez ca atunci când bate vântul, cu țigara întoarsă spre palmă, să nu se stingă. Nu bate vântul, dar așa fumează oamenii munților, preventiv. E aproape pustiu, în piața aia plină de betoane din Petroșani. Am luat și câteva More mentolat pentru o fată din grup, care mai mult le pufăie. Uneori, faci lucruri pe care le înțelegi mai târziu. 

O să mergem spre gară, în curând. O să dormim cu toții pe jos, în tren, pe culoar.

Când mă uit în oglindă la fața mea, eu nu văd ce vedeți voi. Voi ce vedeți, când vă uitați în oglindă?

Ghem

Sunt zile când te faci ghem. Strâns, strâns, te înfășori cât ține sfoara. Te răsucești peste tine însuți, să-ți fie cald, să-ți fie bine. Cu cât te răsucești mai mult, sfoara te strânge, ca o mână de străin care nu știe când treci tu granița dintre siguranță și durere. 

Nu e nimic acolo de înfășurat. În mijocul ghemului e doar celălalt capăt de sfoară. Oricât te-ai înfășura în jurul lui, nu e suficient. 

Sunt zile când ghemul se deșiră, ca o minge improvizată de o gașcă de băieți. Care joacă fotbal cu ce-au găsit prin sertar, pe la bunica. 

Zile în care din ghemul tău o fetiță de șapte ani împletește cea mai frumoasă bentiță de pe pământ, pentru păr de prințesă. 

Ș sunt zile în care capetele aței se întâlnesc și se țin de mână, așa cum trebuia să fie. Cerc, nu ghem. 

Unu. Doi.

Unu. Trăiești uneori momente în care, cu cât înțelegi mai mult contextul, cu atât mai bogată devine experiența. La un muzeu de artă sau într-un oraș cu multă istorie. Dacă știu la fel de mult ca tine despre asta, experiențele noastre se întâlnesc și facem clic. Dacă nu, eu văd pietroaie unde tu vezi imperii. 

Doi. Odată, de mult, am privit Perseidele întins la gura unui cort. Nu aveam cu ce să fac poze, nici nu m-aș fi gândit să încerc. Nici nu știam că au un nume. „Cădeau stele”, atât. Stăteam pe spate, în iarbă, mirosea a lemn ars, de la focul aproape stins. Nu-mi trebuia să știu nimic în plus ca să mă întâlnesc cu tine.

Unu. Doi. Unu. Doi. Eu. Tu. Noi. 

Noi, desigur

Noi, desigur, avem dreptate. Întrebați pe oricine, e un lucru dovedit. Alții se înșeală, sunt fie proști, fie dezinformați. 

Noi, desigur, îi ascultăm pe ceilalți când au ceva să ne spună. Ei nu ne ascultă pe noi, niciodată. Vor mereu doar să ne dea replica. Noi nu facem așa ceva, în niciun caz.

Noi, desigur, merităm să fim iubiți exact așa cum suntem. Noi nu avem de lucru la noi înșine, doar celălalt are muuulte de reparat la el, clar! Dacă ar merge la terapie, relația ar fi ce trebuie. Dar așa…

Noi, binențeles, suntem victimele. Celălalt ne-a făcut toate cele, noi nu i-am făcut nimic. 

Noi, desigur, suntem oameni. Și e complicat. 

Și da, câteodată avem dreptate. Uneori chiar suntem victime. Și uneori ascultăm. Și merităm să fim iubiți. Și să lucrăm la noi, pe ici-pe colo. Cu iubire.

error

V-a plăcut? Dați mai departe! :)

Verified by ExactMetrics