Holul s-a umplut de jucării. Nu e ceea ce credeți, e liniște. E prea liniște pe hol.
Mă uit la pungile și cutiile în care stau îngrămădite toate comorile de acum câțiva ani. Uite mașinuța aia pentru care am umblat în vreo trei magazine. Și jocul ăla, pe care îl jucam până la epuizare în serile de iarnă. „Hai, tati, te rugăăm, doar o dată, haai!”.
Dintr-un sac de plastic se ițesc roțile roz ale căruțului mic de păpuși. Căruț mare, fetiță mică. Căruț mic, fetiță mare. Șine de tren, din lemn, dragoni de cauciuc, o sabie cu luminițe. Vise colorate, din hârtie.
Nu le mai vor. Nu le mai voiau de mult, doar că am amânat noi întrebarea. Așa e, când nu ești pregătit. Tragi de timp, te agăți de păpuși, de rochițe care au rămas mici, de ziua de ieri.
Arunc o privire către camerele lor. Ăștia chiar nu au respect pentru jucăriile noastre. Stau cu ușile închise și cu căștile alea mari pe urechi. Ea cântă, dezlănțuită „Aaall too weeell”. 10 minutes version. El urlă brusc: „Headshot, brooo, headshot!”. Eu aproape fac infarct.
Îmi vine să intru peste ei și să le strig: „Nu-mi dați, băi, amintirile!” Culeg de pe jos o mașinuță și o agrafă roz. O să le pun și pe ele în cutia aia, unde sunt câteva hăinuțe de bebe și aer cu miros de grădi, într-o sticlă.
