Apocalipsa, acum

Stau la mine pe terasă, la Brașov și asist la apocalipsa muzicală. Evident, fără voia mea. 

E ultima zi cu temperaturi de vară, de mâine vine potopul. Nu sunt singurul care știe asta, Brașovul e plin de oameni care au ieșit să-și trăiască intens ultimele clipe de soare. Cât mai zgomotos posibil, dacă se poate. 

Nu vă pot descrie shaorma auditivă „cu de toate” de care am parte live. Peste copacii de vis-a-vis se aude o combinație imposibilă între muzică populară și o voce de fetiță care face karaoke în italiană: „Ma-ma-ma, ma-ma Maria-maaa”. Ambele melodii se amestecă într-un urlet dezarticulat, ca un fel de duel în care ambii participanți s-au ciuruit reciproc și acum se trece la faza pe cuțite. Parcă-l văd pe John Wick urcând scările alea spre Sacré-Coeur, spre duelul final. 

Brusc, se termină populara și, din zona unde fusese karaoke, începe o tânguială din care nu rețin decât „ciocolată” și „e mulată”. Oricum nu sunt sigur că vreau să înțeleg mai mult. 

Noroc că vin ajutoare. Din spatele casei mele răsună Sabrina:  „Boys, boys, boys…”. îmi trezește niște amintiri din clasa a VIII-a, când melodia nu mă interesa, dar urmăream cu mare atenție videoclipul. Mă trezește din visare un „Opa! Opa!” care vine de peste vale. Semn că cineva și-a lăsat sufletul în Thassos, deși trupul lui înghite cârnați pe undeva, prin Șcheii Brașovului. 

E ultima zi înainte de potop. Mă duc să iau boxa aia mare, de jos. O s-o aduc pe terasă. Apocalipsa asta de week-end merită niște Metallica. 

Cum să găsești ceea ce cauți

Un el și o ea, aproape 16 ani. Stau în fața porții, ea scotocește prin rucsac. Nu găsește cheia. Au venit de la liceu, vorbesc despre ciudata de chimie și despre glumele pe care le-au auzit de la unul de-a unșpea, în pauză, în față la Mega. 

Ea caută din nou cheia. Se uită peste tot, mai puțin în buzunarul stâng de la geacă. Acolo nu bagă mâna. 

– N-o găsesc. Poate am plecat fără ea dimineață. Oricum, ajunge și maică-mea în curând. Mai stai un pic?

– Mai stau. Oricum n-am chef să merg acasă. 

Ce să facă el acasă, când poate să stea aici, cu ea. În fiecare zi, face un ocol și o conduce până în fața porții. Oricum nu are legături bune la autobuz, ce rost are să stea în stație degeaba. Mai bine vine cu ea. Așa i-a spus, când au mers prima dată împreună, acum trei săptămâni. Ea n-a zis nimic. Și a rămas așa, el o duce acasă.

Râsete, în fața porții. Ea dă din mâini – e o poveste încurcată, dar pe care amândoi o înțeleg perfect. El stă în fața ei, departe-aproape. E doar ea, dansează în privirea lui. Până când ea rămâne, în cele din urmă, fără cuvinte. Aproape-departe. Un singur pas, și se întâlnesc. 

Trec zece minute, în care încap toate poveștile spuse vreodată despre dragostea la 16 ani. 

– Hai, du-te, că vine mama, mi-a dat mesaj. Te sun mai târziu. 

Un băiat de 16 ani aleargă către o stație de autobuz. Sau, cine știe, poate o să alerge până acasă. O fată de 16 ani se așează pe bordura din fața curții ei. Cheia de la intrare e în buzunarul stâng de la geacă, dar asta deja nu mai e un secret pentru nimeni. 

Opțiuni

Odată ajuns la Urgențe pe hol, ai doar câteva opțiuni. E scris clar pe uși: Resuscitare, Izolare, Decontaminare, Tratament imediat. Asta simplifică destul de mult alegerile, doar că ele nu-ți mai aparțin. 

Nu există nicio ieșire pe care să scrie „Mic dejun bufet”. “Spre centrul spa”. Sau măcar: „Spre o zi normală, din aia de care te plângi de obicei”. Nici nu poți să zici „Aici vreau, la izolare, că și-așa eram stresat de atâtea telefoane”. 

Nefericirea, ca și libertatea, depind de multe ori de context. 

PS: suntem sănătoși toți, nu am fost la Urgențe. Asemănarea cu personaje sau situații reale este pur întâmplătoare.

Repede, repede

Are vreo cinci ani, codițe și bicicletă roz. Părinții ei nu se opresc, merg la câțiva metri mai în față. 

Strigă: „Mamaaaa!”. Degeaba. Face o cută între sprâncene și își subțiază buzele. Apoi adaugă, doar pentru ea: „Las’ că vă prind eu din urmă!”.

Demarează pe bolidul roz. Mami și tati n-aveau nicio șansă, oricum. Avea să-i ajungă din urmă mai repede decât credeau.

Niște puști la o terasă

La terasă, la o masă de lângă mine, niște băieți și fete de 18-19 ani. Nu e o gașcă „de fițe”, sunt frumoși, tineri și naturali. 

„La a mea, n-am din aia de ținut cotul. Dar cică e mai bine așa, ajută la postură” dă din mâni una dintre fete. Mă gândesc la mine prăbușit într-o parte, pe cotieră, când îmi sucesc spatele. Mă gândesc și la Renault Twingo, prima mea mașină. Nici aia n-avea cotieră, nici aer condiționat. Avea patru roți care se învârteau ca nebunele până la mare. Și postura mea era mai bună, e adevărat, dar bănuiesc că nu de la lipsa cotierei. 

Unul dintre puști povestește despre „singura dată când a prins verde în interecția X”. Când ai carnet de puțin timp, totul pare ieșit din comun. În plus, îți amintești foarte bine regulile de circulație, și înțelegi că părinții tăi nu prea le respectă. 

Mai ales tații. “Tata accelerează când vrea să-l depășească cineva. Moor când face chestia asta!”. Își dă cu palme peste frunte. Cineva de lângă ea intervine: „Taică-miu știi ce face? Frânează în fața ăstora. Cică să le dea o lecție, auzi, bă, la el!” Copiii cuiva se întâlnesc cu tații cuiva, în fiecare zi, prin giratorii. 

Puștii sunt relaxați, nu e prima dată când observă că părinții lor au defecte. Dimpotrivă, au liste lungi de notițe. Ani de zile de observații, pe care le poartă după ei seara, pe la terase. 

„Mie mi s-a închis părul la culoare după ce m-a tuns tata zero!”. Arunc o privire discretă la presupusa victimă a unui abuz parental.  „De fapt, m-am tuns eu singură strâmb și eram doar cu tata acasă.  Și n-a știut ce să facă, pentru că mama era plecată”. Răsuflu ușurat. Uneori, linia fină dintre abuz și incompetență face toată diferența. 

Grupul se desparte, în cele din urmă, cu lejeritatea celor care știu cu siguranță că se vor vedea și mâine. Băieții și fetele care sunt doar prieteni se îmbrățișează cumva din lateral, printr-o mișcare pe care par s-o știe toți și care nu exista „pe vremea mea”.

Zâmbesc în sinea mea și mă ridic și eu să plec. O să fie ok, tinerii din ziua de azi. Și eu o să fiu un pic mai atent mâine, la volan. 

Drumul înapoi

Drumul înapoi către casă, pe direcția Budapesta-Arad-Brașov, îmi lasă mereu un gust amar. L-am făcut în fiecare an din 2020 încoace, la finalul unor ture cu mașina în care veneam după cinci, șase mii de kilometri prin Europa. 

Ei bine, se întâmplă o chestie după Budapesta, când intri pe M5. Autostrada devine neîncăpătoare. Tot atâtea benzi are, ca aia din Franța, sau din Slovenia, dar nimeni nu mai vrea să circule pe banda 1. Știu, uneori sunt TIR-uri pe prima bandă, dar eu nu despre asta vorbesc. Banda a doua era plină de mașini care mergeau înghesuite, la doi-trei metri una de alta, cu 90-100 la oră. Mai exact, dacă mergeam pe banda 1 devansam de multe ori pe cei din coloana de lângă mine. 

Mașinilea astea de pe banda 2 aveau numere de România, de Germania, de Italia, de UK. Nu le cunosc șoferii, dar aș fi gata să pun un pariu. Nu de alta, dar ți se pare foarte ciudat să mergi relaxat mii de kilometri, și fix dincolo de Budapesta, spre România, să înceapă apocalipsa spaniolilor și a nemților care se suie peste mașina ta cu a lor. Ca să fie clar, erau și unii care nu se grăbeau. Mai exact, unul cu numere de Elveția. Mergea liniștit pe prima bandă, mânca un castravete. 

De data asta am evitat nebunia de la Nădlac 2. Ne-a scos GPS-ul de pe autostradă și am intrat pe la Vama Cenad, unde am avut fix două mașini în fată. La Nădlac era timp de aștepare o oră. Dar să știți că nu așteptarea te omoară, ci stresul. „Descurcăreii” care depășesc pe banda de TIR-uri pe fraierii care așteaptă regulamentar. „Șmechereii” care virează brusc și ți se bagă în față pe coloana ta, ca să căștige ei doi metri. Nu așteptarea e problema, ci aproapele nostru. 

Mai e ceva. N-am văzut nicăieri atâtea mașini oprite pe banda de urgență ca pe autostradă la noi. Unora li se strică mașinile, probabil, dar am trecut pe lângă multe mașini ale căror ocupanți păreau mai degrabă să se fi dat jos ca să se relaxeze un pic. De triunghi sau avarii, nici vorbă. 

O altă chestie interesantă mi s-a întâmplat la o benzinărie, pe autostradă, în apropiere de Sibiu. Acolo, pe la prânz, cu parcarea/pompele pline de mașini, angajații închiseseră ușile benzinăriei ca să facă… schimbul de tură. Mă gândeam că în 2024 s-o fi inventat și vreo metodă de a face asta fără a închide toată șandramaua, dar deh…

În final, tot ce contează e să ajungi acasă cu bine. Din păcate, pentru noi asta încă înseamnă „viu și întreg”. Ar putea însemna și „obosit, dar relaxat, bucuros de experiență”. Eu unul, încă mai sper. 

Milionarii

Ați observat că sunt încă oameni care calculează banii în „milioane”? Leul nou (RON) a fost introdus în 2005, acum exact 19 ani. Peste tot, prețurile sunt de genul „două sute cincizeci de lei”, „patru mii de lei”. De aproape douăzeci de ani. 

Și totuși, astăzi, la bancă, lângă mine, un cuplu de vreo 30 de ani scoteau de la bancomat, ați ghicit “douășcinci dă milioane”. Pe drum spre casă, am auzit un puști care explica unei fete că o masă la restaurant costase „aproape trei milioane”. Cel mai tare mă miră când vorbesc cu „milioane” ăștia de 14-15 ani.  

„Milioanele” sunt încă peste tot pentru că exprimă o emoție. Emoția lui „scump”. A lui „foarte mult”. O pensie foarte mare are „optzeci de milioane”. Ultimul model de smartphone costă ”șaizeci de milioane”. 

Invers, nimeni nu spune că o călătorie cu autobuzul costă  „patruzeci de mii”. E patru lei, normal. Niciodată nu primești rest zece mii, întotdeauna un leu. De bancnota de 2000 de lei, actualmente 20 de bani, a uitat toată lumea.

Mi-a venit o idee. Cred cã o să mă duc mâine la magazin, să cer o pâine din aia, de o sută patruzeci de mii. O să iau și parizer de trei sute de mii. Muștar de două sute de mii și o bere neagră, de nouăzeci de mii.  Cincizeci de mii o să las bacșiș. Așa, ca milionarii. 

Canicula mea dragă

La mine acasă, la Brașov, centrala merge minim 5 luni pe an. În martie e de multe ori mai frumos decât în aprilie, cu excepția zilelor în care trebuie să dau la lopată un metru de zăpadă căzută într-o zi-jumate de nins încontinuu. Sunt zile-n șir când nu văd soarele de nori, bate vântul și plouă de nu se mai oprește.

Așa ca lăsați-mă să mă bucur de vară, de soare și de 38 de grade. E ca o febră care mă face să visez frumos, și care nu vreau să-mi treacă.

Șosete flaușate, de vară

E plin, fraților! Sunt 40 de grade afară, dar în orice magazin te duci, la raionul de șosete e plin de flaușate. D’alea de care îți cumpăra mama ta când se apropia Crăciunul. Când pui mâna pe ele se declanșează reflexul ăla din copilărie. Mai exact,  îți vine să-ți pui și căciulă, să nu te tragă curentul. 

Mă rog, pe șosetele de firmă am citit că sunt „cushioned”. Erau și unele, tot de firmă, pe care scria „everyday”. Groase de parcă locuim în Alaska. Am pipăit șosete ca un obsedat, în cinci magazine diferite, vă jur! Am trecut oarecum neobservat, pentru că în aceeași zonă cu mine alți bărbați pipăiau chiloți. 

Să nu divagăm. Căutam ceva casual, un pic peste gleznă. Orice șosetă care depășea glezna suferea de o îngroșare accentuată a peretelui exterior. Cred că alea până la genunchi (erau câteva rânduri și de așa ceva) stăteau singure în picioare, ca ghipsul. Opera unui arhitect chinuit de spectrul degerăturilor, rezultatul unui focus grup organizat dincolo de Cercul Polar. 

Eu visam la ceva cu ventilație la călcăie, cu aerisire la vârfuri. Ceva invizibil și rece, ca privirea partenerei de viață când faci o glumiță despre fosta, după un pahar de vin. N-am găsit. Șosete subțiri, peste gleznă, vreau să zic.  

Așa o fi trendul de vară și nu știu eu. Subțire și transparent în partea de sus, super-hot și un pic transpirat în partea de jos. Aproape că aș prefera invers…

Am plecat de la mall fără șosete noi. De atunci umblu în sandale și visez la o plajă unde nici nu se pune problema să mergi altfel decât desculț. 

Cum n-am spălat mașina

Am fost ieri pănâ la mall. În zonă există și o spălătorie auto self-service. Mi-a rămas cam o jumătate de oră liberă, așa că decid să-mi spăl mașina. Mă pun la coada și, de aici, începe spectacolul.

Cum altfel aș putea numi ceea ce se desfășoară în fața ochilor mei. E ca și cum am nimerit la o reuniune a artiștilor spălători de mașini. La olimpiada intergalactică a dansatorilor cu lancea sub presiune. 

La boxa din dreptul meu, un tip freacă posteriorul mașinii cu peria plină de spumă. Cu gesturi tandre, circulare, de parcă încearcă să-i producă respectivei oarece reacții de care depinde perpetuarea unei specii din care fac parte amândoi. 

Ceva mai încolo, un șofer de ride sharing își acoperă cu spumă-friscă mașina. Tipul stă langa ea vreo trei minute, de parca a pus-o la dospit. Îmi vine să strig la el „Dă-i cu apă, nene, nu mai aștepta, că nu se transformă în Lamborghini!”. Nu-i zic nimic, pentru că mașina seamănă cu a mea.

În zona unde se curăță interioarele, cineva a așezat lângă mașină șase cutii diferite pe care scrie același lucru: „lichid de curățare”. Are și patru lavete, un aspirator mic, trei bureței, o periuță, o gumă de șters și un aparat de ras. Tipul pare să fie acolo de ieri. Are zâmbetul pe față, ceea ce mă face să cred că aparatul de ras nu e pentru vene. 

Lângă automatul de fise, doi experți  stau de vorbă despre arta clătirii. Nu par deloc la prima conversație, dar dezbaterea e în toi. Oare se dă de la stânga la dreapta, sau invers? Apă cu osmoză sau fără? De la treizeci de centimetri, sau de la un metru? Între timp, mașinile lor, pline de ceară, stau în boxe așa cum stai tu la spa cu masca de argilă pe față. Știu, tu mergi la spa mult mai rar decât își răsfață ăștia mașinile. Dar chiar și tu înțelegi că la răsfăț nu te grăbești. 

Și chiar nu-i grabă, că doar nu așteaptă lumea. De fapt, e coadă mare, dar nimeni nu se agită.  Suspectez că toți cei care stau la coadă înaintea mea sunt și ei experți. De altfel, observ că mulți sunt clienți fideli, au carduri la spălătoria respectivă. Îi privesc pe cei care spală cu empatia și respectul pe care maeștrii unei arte și-l acordă reciproc. 

Și atunci, mă izbește în față adevărul. Sunt la spălătoria artiștilor, a sufletelor sensibile iubitoare de mașini, a detaliilor schimbătoare de viață și a timpului fără sfârșit. Sunt pe punctul să intru în acest templu, eu – un păgân grăbit, care nu vrea decât o clăteală rapidă, cât să dea jos jegul de pe mașină. 

Fac ceea ce orice om normal ar face în locul meu.  Pornesc motorul, ridic mâna în semn de scuze și plec, cu mașina murdară. Jumatea mea de oră a trecut oricum. Stă să plouă, așa că mă uit la cerul plin de nori și-mi fac cruce, ca orice păgân care speră într-o minune: “Doamne’ ajută!”. 

error

V-a plăcut? Dați mai departe! :)

Verified by ExactMetrics