Category: De pe stradă

Odată ajuns la Urgențe pe hol, ai doar câteva opțiuni. E scris clar pe uși: Resuscitare, Izolare, Decontaminare, Tratament imediat. Asta simplifică destul de mult alegerile, doar că ele nu-ți mai aparțin. 

Nu există nicio ieșire pe care să scrie „Mic dejun bufet”. “Spre centrul spa”. Sau măcar: „Spre o zi normală, din aia de care te plângi de obicei”. Nici nu poți să zici „Aici vreau, la izolare, că și-așa eram stresat de atâtea telefoane”. 

Nefericirea, ca și libertatea, depind de multe ori de context. 

PS: suntem sănătoși toți, nu am fost la Urgențe. Asemănarea cu personaje sau situații reale este pur întâmplătoare.

Are vreo cinci ani, codițe și bicicletă roz. Părinții ei nu se opresc, merg la câțiva metri mai în față. 

Strigă: „Mamaaaa!”. Degeaba. Face o cută între sprâncene și își subțiază buzele. Apoi adaugă, doar pentru ea: „Las’ că vă prind eu din urmă!”.

Demarează pe bolidul roz. Mami și tati n-aveau nicio șansă, oricum. Avea să-i ajungă din urmă mai repede decât credeau.

La terasă, la o masă de lângă mine, niște băieți și fete de 18-19 ani. Nu e o gașcă „de fițe”, sunt frumoși, tineri și naturali. 

„La a mea, n-am din aia de ținut cotul. Dar cică e mai bine așa, ajută la postură” dă din mâni una dintre fete. Mă gândesc la mine prăbușit într-o parte, pe cotieră, când îmi sucesc spatele. Mă gândesc și la Renault Twingo, prima mea mașină. Nici aia n-avea cotieră, nici aer condiționat. Avea patru roți care se învârteau ca nebunele până la mare. Și postura mea era mai bună, e adevărat, dar bănuiesc că nu de la lipsa cotierei. 

Unul dintre puști povestește despre „singura dată când a prins verde în interecția X”. Când ai carnet de puțin timp, totul pare ieșit din comun. În plus, îți amintești foarte bine regulile de circulație, și înțelegi că părinții tăi nu prea le respectă. 

Mai ales tații. “Tata accelerează când vrea să-l depășească cineva. Moor când face chestia asta!”. Își dă cu palme peste frunte. Cineva de lângă ea intervine: „Taică-miu știi ce face? Frânează în fața ăstora. Cică să le dea o lecție, auzi, bă, la el!” Copiii cuiva se întâlnesc cu tații cuiva, în fiecare zi, prin giratorii. 

Puștii sunt relaxați, nu e prima dată când observă că părinții lor au defecte. Dimpotrivă, au liste lungi de notițe. Ani de zile de observații, pe care le poartă după ei seara, pe la terase. 

„Mie mi s-a închis părul la culoare după ce m-a tuns tata zero!”. Arunc o privire discretă la presupusa victimă a unui abuz parental.  „De fapt, m-am tuns eu singură strâmb și eram doar cu tata acasă.  Și n-a știut ce să facă, pentru că mama era plecată”. Răsuflu ușurat. Uneori, linia fină dintre abuz și incompetență face toată diferența. 

Grupul se desparte, în cele din urmă, cu lejeritatea celor care știu cu siguranță că se vor vedea și mâine. Băieții și fetele care sunt doar prieteni se îmbrățișează cumva din lateral, printr-o mișcare pe care par s-o știe toți și care nu exista „pe vremea mea”.

Zâmbesc în sinea mea și mă ridic și eu să plec. O să fie ok, tinerii din ziua de azi. Și eu o să fiu un pic mai atent mâine, la volan. 

Drumul înapoi către casă, pe direcția Budapesta-Arad-Brașov, îmi lasă mereu un gust amar. L-am făcut în fiecare an din 2020 încoace, la finalul unor ture cu mașina în care veneam după cinci, șase mii de kilometri prin Europa. 

Ei bine, se întâmplă o chestie după Budapesta, când intri pe M5. Autostrada devine neîncăpătoare. Tot atâtea benzi are, ca aia din Franța, sau din Slovenia, dar nimeni nu mai vrea să circule pe banda 1. Știu, uneori sunt TIR-uri pe prima bandă, dar eu nu despre asta vorbesc. Banda a doua era plină de mașini care mergeau înghesuite, la doi-trei metri una de alta, cu 90-100 la oră. Mai exact, dacă mergeam pe banda 1 devansam de multe ori pe cei din coloana de lângă mine. 

Mașinilea astea de pe banda 2 aveau numere de România, de Germania, de Italia, de UK. Nu le cunosc șoferii, dar aș fi gata să pun un pariu. Nu de alta, dar ți se pare foarte ciudat să mergi relaxat mii de kilometri, și fix dincolo de Budapesta, spre România, să înceapă apocalipsa spaniolilor și a nemților care se suie peste mașina ta cu a lor. Ca să fie clar, erau și unii care nu se grăbeau. Mai exact, unul cu numere de Elveția. Mergea liniștit pe prima bandă, mânca un castravete. 

De data asta am evitat nebunia de la Nădlac 2. Ne-a scos GPS-ul de pe autostradă și am intrat pe la Vama Cenad, unde am avut fix două mașini în fată. La Nădlac era timp de aștepare o oră. Dar să știți că nu așteptarea te omoară, ci stresul. „Descurcăreii” care depășesc pe banda de TIR-uri pe fraierii care așteaptă regulamentar. „Șmechereii” care virează brusc și ți se bagă în față pe coloana ta, ca să căștige ei doi metri. Nu așteptarea e problema, ci aproapele nostru. 

Mai e ceva. N-am văzut nicăieri atâtea mașini oprite pe banda de urgență ca pe autostradă la noi. Unora li se strică mașinile, probabil, dar am trecut pe lângă multe mașini ale căror ocupanți păreau mai degrabă să se fi dat jos ca să se relaxeze un pic. De triunghi sau avarii, nici vorbă. 

O altă chestie interesantă mi s-a întâmplat la o benzinărie, pe autostradă, în apropiere de Sibiu. Acolo, pe la prânz, cu parcarea/pompele pline de mașini, angajații închiseseră ușile benzinăriei ca să facă… schimbul de tură. Mă gândeam că în 2024 s-o fi inventat și vreo metodă de a face asta fără a închide toată șandramaua, dar deh…

În final, tot ce contează e să ajungi acasă cu bine. Din păcate, pentru noi asta încă înseamnă „viu și întreg”. Ar putea însemna și „obosit, dar relaxat, bucuros de experiență”. Eu unul, încă mai sper. 

Ați observat că sunt încă oameni care calculează banii în „milioane”? Leul nou (RON) a fost introdus în 2005, acum exact 19 ani. Peste tot, prețurile sunt de genul „două sute cincizeci de lei”, „patru mii de lei”. De aproape douăzeci de ani. 

Și totuși, astăzi, la bancă, lângă mine, un cuplu de vreo 30 de ani scoteau de la bancomat, ați ghicit “douășcinci dă milioane”. Pe drum spre casă, am auzit un puști care explica unei fete că o masă la restaurant costase „aproape trei milioane”. Cel mai tare mă miră când vorbesc cu „milioane” ăștia de 14-15 ani.  

„Milioanele” sunt încă peste tot pentru că exprimă o emoție. Emoția lui „scump”. A lui „foarte mult”. O pensie foarte mare are „optzeci de milioane”. Ultimul model de smartphone costă ”șaizeci de milioane”. 

Invers, nimeni nu spune că o călătorie cu autobuzul costă  „patruzeci de mii”. E patru lei, normal. Niciodată nu primești rest zece mii, întotdeauna un leu. De bancnota de 2000 de lei, actualmente 20 de bani, a uitat toată lumea.

Mi-a venit o idee. Cred cã o să mă duc mâine la magazin, să cer o pâine din aia, de o sută patruzeci de mii. O să iau și parizer de trei sute de mii. Muștar de două sute de mii și o bere neagră, de nouăzeci de mii.  Cincizeci de mii o să las bacșiș. Așa, ca milionarii. 

E plin, fraților! Sunt 40 de grade afară, dar în orice magazin te duci, la raionul de șosete e plin de flaușate. D’alea de care îți cumpăra mama ta când se apropia Crăciunul. Când pui mâna pe ele se declanșează reflexul ăla din copilărie. Mai exact,  îți vine să-ți pui și căciulă, să nu te tragă curentul. 

Mă rog, pe șosetele de firmă am citit că sunt „cushioned”. Erau și unele, tot de firmă, pe care scria „everyday”. Groase de parcă locuim în Alaska. Am pipăit șosete ca un obsedat, în cinci magazine diferite, vă jur! Am trecut oarecum neobservat, pentru că în aceeași zonă cu mine alți bărbați pipăiau chiloți. 

Să nu divagăm. Căutam ceva casual, un pic peste gleznă. Orice șosetă care depășea glezna suferea de o îngroșare accentuată a peretelui exterior. Cred că alea până la genunchi (erau câteva rânduri și de așa ceva) stăteau singure în picioare, ca ghipsul. Opera unui arhitect chinuit de spectrul degerăturilor, rezultatul unui focus grup organizat dincolo de Cercul Polar. 

Eu visam la ceva cu ventilație la călcăie, cu aerisire la vârfuri. Ceva invizibil și rece, ca privirea partenerei de viață când faci o glumiță despre fosta, după un pahar de vin. N-am găsit. Șosete subțiri, peste gleznă, vreau să zic.  

Așa o fi trendul de vară și nu știu eu. Subțire și transparent în partea de sus, super-hot și un pic transpirat în partea de jos. Aproape că aș prefera invers…

Am plecat de la mall fără șosete noi. De atunci umblu în sandale și visez la o plajă unde nici nu se pune problema să mergi altfel decât desculț.