Bătrânii urcă pantele pe jos

La mine-n cartier, bătrânii urcă pantele pe jos.  Trag de „plasele” lor, cum spun cei care-și mai amintesc de sacoșele de plasă din comunism. Traversează aiurea, cu ochii-n pământ. Icnesc. Gâfâie. Se luptă cu panta. Cu viața. Ca și cum drumul ăsta le-a fost dat, și ei se zbat să meargă pe el până la capăt. 

M-am reîntâlnit de curând, spre marea mea bucurie, cu o doamnă din Marea Britanie și cu soțul ei. Am lucram împreună, acum mai bine de  douăzeci de ani. Acum au peste 70 de ani ea, peste 80 el. Fac voluntariat. Călătoresc, atât cât pot, căci bătrânețea fizică nu iartă pe nimeni. S-au uitat în ochii noștri și ne-au spus cât suntem de tineri, acum, când ne apropiem de 50. Ne-au povestit cum s-au reinventat de mai multe ori. Își purtau și ei durerile lor, dar ochii le străluceau. Aveau planuri de viitor. 

Mi-am adus aminte și de franțuzoaică trecută de 70,  pe care am văzut-o anul trecut în Saint-Paul de Vence. Cu o rochie colorată, brățări și cercei, cu un pahar de vin în mână și cu zâmbetul pe față.

De un alt grup de doamne englezoaice, 60+, plinuțe, care mergeau cu entuziasm la dansuri din buric. (Sincer: auziți, în cap, vocea judecății?).

Nu pot uita cuplurile de olandezi de vreo 65 de ani, din camping. Ziua făceau trasee pe dealuri iar seara se îmbrăcau cochet și scoteau fața de masă albă, pe care aprindeau o lumânare.  Și, din nou, aproape elitistul, pentru noi, pahar de vin.

Mă uit, cu inima strânsă, la mulți dintre bătrânii din jurul meu. Bătrâni triști, uneori agresivi. Arici, într-o societate de arici. Morocănoși, agasați, resemnați. Bătrânii noștri, ridați înainte de vreme, neîngrijiți, care ne-au iubit, care s-au sacrificat. Bătrâni care bombăne și comentează. Bătrâni care se îmbulzesc la coadă, ca să nu-și piardă locul pe care nu-l vrea, de fapt, nimeni. Bătrâni în căutare de cineva care să-i vadă și să-i asculte și pe ei. Mulți bătrâni singuri, așteptând. 

Nu știu ce-i apasă pe bătrânii noștri. Cu siguranță, de multe ori, sărăcia și boala. E greu să te bucuri de viață când n-ai ce mânca. Le e greu să trăiască frumos într-o societate care pare să le spună, prin tot ceea ce nu le oferă: „Gata, hai, stați acolo la voi!”. În spatele unor ferestre închise și murdare, pe care le curățăm cu sfințenie, de Paște și de Crăciun.

Dar cred că e și altceva, acolo, în ei. E și o resemnare, o blazare, un sfârșit înainte de termen. O „rușine” de care nu mai scăpăm, legată de cum se îmbătrânește. O așteptare că nu trebuie să mai aștepți nimic de la viață. Un fel de a deveni „babă”, sau „moș”, care nu-ți mai permite să fii altfel. O bătrânețe asumată, cu care nu te lupți.

Mă doare și mă revoltă versiunea asta de bătrânețe, pe care o aruncăm peste oameni, ca pe o plapumă prea grea pentru un om încă viu. Și cu care ne învelim singuri, prea devreme.

Nu-i judec pe cei bătrâni. Nu e vina lor. Pentru ei, e, poate, prea târziu. Dar mă uit la noi, cei încă tineri și pe care ne paște bătrânețea asta din jur. Hai, că putem să facem să fie altfel pentru noi. Și, de ce nu, poate și pentru alții, care vin după noi.

Do not go gentle into that good night.

Bărbații și sezonul rochițelor transparente

S-a făcut cald afară, și viața a devenit din nou interesantă pentru bărbatul standard. Bărbatul este echipat, chiar și în versiunea lui cea mai ieftină, cu un set de senzori care scanează permanent mediul înconjurător în căutare de frumusețe. Poate că n-are toate sistemele alea inteligente pe care ți le-ai dori de la el, dar senzori, are. 

Când începe sezonul fustițelor scurte și al rochițelor transparente, sistemul de senzori o ia razna. Derutat de atâta frumusețe, bărbatul standard se resetează la versiunea de fabrică: se holbează, hăhăie și zâmbește tâmp. Pe setările de fabrică, bărbatul descrie situația în cuvinte puține: “moamăăă!” ”băăă, băăă!”.  E dificil de explicat cum a ajuns bărbatul standard să fie produs în atâtea exemplare. Pentru așa ceva, nu prea există cerere pe piață. Și pe bună dreptate. 

Citește mai mult ->

În autobuz, nu ne plictisim. Stăm pe telefon.

Un nene de lângă mine se uită la un clip în care un individ agită o bâtă într-o curte cu trei găini. Trag cu ochiul la ecranul lui. Peste treizeci de secunde, tipul cu bâta apare și la mine pe ecran. Nu întrebați, se numește algoritm.

În spatele meu, cineva stă pe whatsapp. De fiecare dată când dă mesaje, din telefon iese și pocnește ceva. Nu știu ce, dar seamănă cu un balon uriaș, umflat prea tare, din entuziasm, la o zi de naștere de patru ani. Poc! Poooc!

Din păcate,

omul

e genul

care 

scrie în felul

ăsta.

De fiecare

dată!

Îl recunoașteți, nu-i așa? Unii dintre voi, din oglindă! Poc. Poc. Poc. Poc poc. Poc. Tresar la fiecare explozie de balon.  

De undeva, dintr-un grup de elevi, răsună “ti-du-da-du-di ti-du-di-da!” Aaaa, aifon!. Branding, tati, toate sună la fel. Mă rog, la banii ăia se poate schimba chiar și soneria, dar nimeni nu e nebun să facă asta. Se duce naibii branding-ul. Îmi aduc aminte că fii-miu vrea să-și schimbe telefonul. Alung repede din minte gândul cel rău.

O doamnă un pic mai în vârstă primește telefonul vieții ei: „Alo? Alo? Da, mămicule, da iubita lui bunica! Vine, buni, vine acuma la tine! Sunt pe drum, scumpa lu’ buni! Unde sunt? În autobuz, minunea mea! N-ai înțeles? În A-U-TO-BUZ! Așa, dragostea lui buni, bravo, a-u-to-buz”. Inchide și continuă ca pentru ea, dar cu voce tare: „Deșteapta lu’ buni!”.

Pe mine mă sună soția. „Pe unde ești? Ce faci?” Mă uit în jur. Răspund fără ezitare:  „În autobuz! Stăm pe telefon!”

Am luat autobuzul și mi-a plăcut!

Autobuzul nu avea aer condiționat. Eu nu aveam de ales. Toți cei care avuseseră de ales se suiseră într-un autobuz cu climatizare. 

Lânga mine, doi băieți, clasa a unșpea sau a doișpea. Tineri, frumoși, lumea e a lor. Vorbesc cu „c*aie” non stop. În caz că nu știți, „c*aie” înseamnă „prieten”. Limba e un organism viu, care face ca toate alea când vrei să-l închizi în coteț. Mai ales când nu e treaba ta s-o faci. 

Devin atent la cei doi. „C*aie, când eram eu mic si mergeam cu bunicu’ la piscina mă rugam sa se facă 27 de grade. Iti dai seama, c*aie, așa era acum 8 ani, maxim 27 de grade, îți zic!”. 

„La noi, c*aie, e cel mai cald din Europa”

“Hai, bă, că e mai cald în Spania”

„Nu, bro, nicăieri nu e mai cald decât în autobuzul ăsta! Lasă, c*aie, facem challenge!”

Deduc la ce se referă: o să stea acolo să vadă cine moare primul de cald. Eu, eu o sa mor primul. Am 48 de ani și sunt pe punctul să câștig un challenge cu doi puști de liceu. 

Apoi, mă simt brusc, mult mai viu. Băieții vorbesc acum despre viață și despre fete. De bac și de când o să plece la mare. Fac planuri, râd tare, și nu-și feresc privirea. E cald în autobuz, cald și bine. 

Cobor, am ajuns. Ei merg mai departe. Mă gândesc să mă sui și măine în autobuzul ăsta. Dacă vii și tu cu mine, pr*etene, facem challenge!

Maestrul zen și muștarul de Dijon

Astăzi îți ofer o scurtătură către evoluția spirituală. Hai, recunoaște, e cam lunguț drumul și mai avem și treabă. Thank me later.

Nu mergi în Bali, mergi la magazinul de cartier de lângă mine. Știu, ți-ar fi plăcut într-un retreat. Apropo, m-aș fi așteptat ca genul ăsta de chestii să se cheme “advance”, nu „retreat”, dar nu e treaba mea.

În magazinul de lângă mine încap cu greu trei persoane în afară de vânzătoare. Ai șanse maxime să nimerești în fața ta un maestru (de) zen. Știi cum se zice, când elevul e pregătit maestrul apare. 

Și tu, te duci pregătit. Ai fugit de la muncă, ai lista de cumpărături la tine, trebuie să ajungi înapoi. Ei bine, când ajungi la magazin, așa, pregătit cum ești, maestrul de zen e deja acolo.

Maestrul trăiește în acum, nu ca tine, care te uiți la ceas ca un apucat. Nu știi de unde a venit și când pleacă. E deja acolo, în fața ta, vorbește cu vânzătoarea. De fapt, ca orice iluminat, vorbește puțin și rar. Mai mult se holbează la rafturi.

– Ăăă…dați-mi și niște salam. Cinci felii.

Pauză. Ne concentrăm pe expirație. Vânzătoarea feliază salamul.

– Nu din ăla, din celălalt.

Pauză un minut, timp în care scanează raftul din dreapta. Ridică un deget.

– A, muștar aveți?

Vânzătoarea arată și ea cu degetul la borcanele galbene. De trei feluri.

– Doar așa aveți? De Dijon, nu aveți?
– Doar așa, domnu’, la fel ca ieri.
– A, atunci lăsați…

Cheia este să-ți observi emoțiile cum țâșnesc haotic, ca dintr-un aspersor defect. Și să le lași, cu blândețe, să te facă fleașcă.

Maestrul continuă, nestingherit. Timpul este o iluzie- „Maya”, cum spun hindușii. Și tu stai acolo, pe timpul tău de discipol cu rate la bancă, și te gândești: Mai ia?

Binențeles că mai ia! Urmează pâinica, un pateu cu brânză, două pachete diferite cu biscuiți și niște șunculiță din aia bună. Toate cu pauze între ele, parcă-l asculți pe Eckart Tolle.  Când crezi c-a terminat și dă să plătească, intră momentul teleshopping – „…dar stai! Ați primit cumva ouă?”

Maestrul locuiește în zonă. Vine zilnic. Vânzătoarea trăiește în Ziua Cârtiței. Tu te ții de telefonul din buzunarul de la spate, care a început să vibreze cu mesaje de la muncă mai ceva ca o jucărie pentru adulți.

Când maestrul de zen iese, în sfârșit, pe ușă, în urma lui rămâne un gol pe care nimeni nu îndrăznește să-l umple. Te uiți tâmp la vânzătoare, te întorci pe călcâie și pleci fără să cumperi nimic.

Pentru că, nu-i așa, dragii mei, în viață importantă e călătoria, nu destinația. Degeaba mergeți la hipermaket, la casele alea self-service, că acolo nu e pic de dezvoltare personală.

Vouă, celor puțini care chiar vreți să vă schimbați viața, vă dau adresa magazinului de lângă mine, în privat. Sau mai bine vin și eu cu voi, că mi s-a terminat muștarul. Sigur n-au din ăla de care vreau eu, de Dijon, dar nu strică să pui o întrebare, două.

Victoria

Am fost la Cheile Grădiștei și ne-am dat pe „sania de vară”. La Cheile Grădiștei e drăguț.  Drumul până acolo și experiența cu „sania“, nu prea.

Drumul prin Moeciu, după ce ieși de pe DN, era, chipurile, în lucru. Lucru românesc.  Eu nu înțeleg cum, tu, primărie de sat mega-turistic, poți să lași unicul drum prin comună să ajungă în halul ăla. Cratere umplute cu apă tulbure ascundeau mistere pe care nu voiam să le descopăr.

La un moment dat, ca să păstrez vii misterele scufundate, ies vreo 10 metri de pe asfaltul găurit, pe o mică porțiune ocolitoare de pământ. Mircea însuși mână-n luptă vijelia-ngrozitoare. Sau poate Costel. Nu știu exact cum îl chema pe tipul cu Skoda din spatele meu, dar sigur era român. Noi, românii, nu ratăm oportunitățile, și când vedem că fraierul din fața noastră nu se grăbește să-și rupă mașina-n două, acționăm. Ne grăbim noi. Așa că tipul a accelerat direct prin gropi, suficient cât să ajungă fix în paralel cu mine când voiam să ies inapoi în drum de pe porțiunea de pământ. M-a privit superior, cu aură de profesor. Cum se zice la fotbal, „și-a dorit mai mult victoria”. L-am lăsat să treacă.

Asta vrea tot românul. Să treacă el. Și pe șosea, și la sania de vară. Sania de vară are design german, adică bob-urile alea merg pe o șină unul după altul și nu poți să treci de ăla din față.  Problem.

Ca atare, toată energia creativă a românului, blocată de rigiditatea tehnologiei germane, se revarsă asupra statului la coadă. Coada, la români, nu e o situație prin care trebuie să treci. Coada e un test de aptitudini, e probă care separă șmecherii de fraieri. Coada este locul unde copiii sunt educați de mici să fie învingători.

La sania de vară, părinții de viitori învingători își trimit copiii, fără bilet, să ocupe loc în față la coada de îmbarcare, în timp ce ei stau la coadă la casă. Blocaj, buluc, balamuc. Un alt copil e cu tac-su, au bilete. Copilul comentează- „de ce stau în fața noastră, dacă n-au bilet?”. Tac-su i-o trage scurt: „Chill, bă! De ce faci scandal? Vezi că acu’ plecăm!“. Din spate, călcând peste toată lumea, vine, cu biletele, mama învingătoare a copiilor băgați în față. Se știe, și-a dorit mai mult victoria.

Pe cât de grăbit e adultul român pe șosea și la coadă, pe atât de fragil devine odată urcat în sania de vară. Instalația cu pricina este, în principiu, gândită să gâdile emoțiile printr-un pic de coborâre în viteză pe circuit. Ghinion! Odată instalați în sania de vară, compatrioților noștri li se activează setările de fabrică. Cum, care setări? Alea, știți voi- să nu răcească copilul, să nu ne tragă curentul, „dacă nu țin frânele la sanie?“.

Așa că ne-am dat după o mămică care a coborât cu viteza melcului, în urletele puștiului de 4 ani de la ea din brațe: „mai lepede, mami, mai lepede!“. Și după un tătic cu tatauje și spatele cât dulapul, care testa din cinci în cinci secunde sistemul de frânare. Cum v-am zis, agregat german, o singură șină, nu poți depăși. Mi-am adus aminte de Mircea, cu Skoda. Avea și el dreptatea lui. Toți ne dorim, din când în când, victoria.

Mă iubește femeile…

Am schimbat mașina diesel nemțească cu una japoneză hibridă.

De când am luat-o pe-asta nouă, imi fac femeile cu mâna pe stradă, vă jur! Fără să fac nimic, doar conduc. La primele câteva episoade, mi-a crescut stima de sine până la tavan. Eu la volan, ele pe trotuare –  un zâmbet discret, un semn usor din mână. Până m-am prins. Jumătate din mașinile de taxi și ride-sharing din oraș sunt exact ca a mea.

Acum că știu crudul adevăr, aleg să trăiesc viața la maxim. Încetinesc, zâmbesc și eu. Mă uit o clipă în ochii lor frumoși, plini de speranță. Pe urmă, demarez și le las așa, confuze. Eu merg acasă la soție, ca orice bărbat normal care și-a luat mașina japoneză cu care nu face nici bani, nici nu agață femei.

Nici bărbați nu impresionez, deoarece, se știe, ca să impresionezi bărbați cu mașina ta ai nevoie de cai mulți. Mie, caii mi-au scăzut cu vreo 50%. La fel și consumul. Aia veche avea cai cu față comercială, care mâncau fân într-una și produceau gaze non-stop. Asta nouă are un fel de ponei pe baterii. Fac și zgomot, da’ doar dacă dai tare cu biciu’n ei. Eu nu dau, că mi-e milă. Vorba lu’ țața Marioara, vecina lu’ mamaie „e bărbat, maică, da-i cam bleg, n-ai ce-i face!“

Cam atât. Ne vedem prin oraș. Am mașină nouă, dar mă recunoașteți voi- conduc încet, nu fac zgomot, zâmbesc la femei pe stradă și ma duc acasă, la soție.

error

V-a plăcut? Dați mai departe! :)

Verified by ExactMetrics