Un nene de lângă mine se uită la un clip în care un individ agită o bâtă într-o curte cu trei găini. Trag cu ochiul la ecranul lui. Peste treizeci de secunde, tipul cu bâta apare și la mine pe ecran. Nu întrebați, se numește algoritm.
În spatele meu, cineva stă pe whatsapp. De fiecare dată când dă mesaje, din telefon iese și pocnește ceva. Nu știu ce, dar seamănă cu un balon uriaș, umflat prea tare, din entuziasm, la o zi de naștere de patru ani. Poc! Poooc!
Din păcate,
omul
e genul
care
scrie în felul
ăsta.
De fiecare
dată!
Îl recunoașteți, nu-i așa? Unii dintre voi, din oglindă! Poc. Poc. Poc. Poc poc. Poc. Tresar la fiecare explozie de balon.
De undeva, dintr-un grup de elevi, răsună “ti-du-da-du-di ti-du-di-da!” Aaaa, aifon!. Branding, tati, toate sună la fel. Mă rog, la banii ăia se poate schimba chiar și soneria, dar nimeni nu e nebun să facă asta. Se duce naibii branding-ul. Îmi aduc aminte că fii-miu vrea să-și schimbe telefonul. Alung repede din minte gândul cel rău.
O doamnă un pic mai în vârstă primește telefonul vieții ei: „Alo? Alo? Da, mămicule, da iubita lui bunica! Vine, buni, vine acuma la tine! Sunt pe drum, scumpa lu’ buni! Unde sunt? În autobuz, minunea mea! N-ai înțeles? În A-U-TO-BUZ! Așa, dragostea lui buni, bravo, a-u-to-buz”. Inchide și continuă ca pentru ea, dar cu voce tare: „Deșteapta lu’ buni!”.
Pe mine mă sună soția. „Pe unde ești? Ce faci?” Mă uit în jur. Răspund fără ezitare: „În autobuz! Stăm pe telefon!”
