Delir de iarnă, în martie

Cine sunteți voi, prietenii mei de pe Facebook, care ieri, când a dat ninsoarea asta la Brasov, ați început să postați entuziasmați : „Ia uite ce frumos, a revenit iarna în martie!”? Ridicați mânuța, să vă vedem!

Desigur, locuiesc de suficient timp la Brașov ca să știu că nici în aprilie nu poți să te marchezi sigur „safe from iarnă”, dar să te bucuri…? Băă, îngheață măinile, derapează roțile, doare spatele de la dat zăpada, alea-alea! A trebuit să scot lopata de unde o ascunsesem să n-o mai văd, să pun ghetele alea groase când de-abia mă dădusem la tricou! Și voi, nimic, happy pe câmpie, cu zapada care vă mângâie tandru gleznele….

Hai să vă iau altfel. Mor frunzulițele pe copăcei, degeră ghioceii, natura se bagă la loc sub piatra unde a dărdâit de frig toată iarna și voi? Voi de ce aveți zâmbetul ăla pe toată fața? Nu vă pasă de ghiocei? Nu vă e milă de mugurași?

Știu, sunteți din ăia care la jumatea lui octombrie puneți postări cu sezonul de ski de anul trecut și scrieți „Vinee, vineee!” Vă cunosc, sunteți cei care dați share la vorbe de înțelepciune precum: „nu există vreme rea, doar echipament necorespunzător!”.

Îmi sunteți dragi, să știți! Am fost și eu ca voi, dar din liceu am mai crescut. M-am boșorogit, de fapt. De-abia aștept vara, să uit de zăpezică și să mă coc de cald. Promit să am echipament corespunzător: pantaloni scurți și tricou. A, și un pahar de ceva rece în mână, ca să-mi aduc aminte de ziua de azi.

De la o vârstă, am probleme

N-am putut, fraților! Sigur, după o vreme nu mai poți cum puteai, dar nu credeam să se ajungă până aici…

Inițial am crezut că o să meargă fără probleme. E adevărat, nu fac asta atât de des precum mi-aș dori, dar am pretenția că știu cum se face. De-aia am fost surprins că nu mergea.

M-am încordat, am încercat să schimb unghiul, s-o fac altfel, dar degeaba. Mi-a trecut prin cap inclusiv să caut un tutorial pe youtube, dar nu cred că aș fi găsit ce căutam. Și, sincer, mi-era un pic jenă să caut așa ceva. Știți cum e, te țin ăștia minte și după, nu mai scapi de reclame. Și n-aveam chef să mi se amintească la nesfârșit de propria mea incompetență.

În cele din urmă, când aproape mă resemnasem, mi-am adus aminte. Undeva, într-o cutie, în garaj, aveam o cheie metalică de la Lidl. Din aia pentru desfăcut filtrul de ulei. A mers de minune. Am reușit, spre fericirea întregii familii, să desfac capacul de la borcanul de Nutella.

Cum știi că ai îmbătrânit încă puțin

În vacanța asta am stat două nopți la unul din hotelurile de la Portaventura. Plin. Bă băieți, dar plin așa cum s-a umplut pajiștea de la Rovine când s-a supărat sultanul. Doar că acum era plin de familii de francezi și englezi. Autocare pline de băieți ei fete de școală generală, scăpați (din mână) în vacanță. O cruciadă a distracției copiilor de vârste medii, mici și foarte mici.

Mi-am adus aminte de plecările noastre în familie, de acum câțiva ani, când copiii se trezeau în mijlocul nopții, plângeau de foame, de sete, de pipi, de orice. Când alergau necontrolat pe holuri, scăpau lucruri pe jos, țipau de durere, de entuziasm. Când căram după noi pătuț și căruț. Și păpuși, și minge și pietre și crengi găsite prin parcuri. Când copiii se certau pe o bucată de plastic găsită pe jos, sau pe ultima gură de ceva bun.

Mi-am adus aminte de toate astea nu pentru că am vrut. Când ai copii (pre)adolescenți, începi să uiți cele de mai sus. Fac singuri pipi, slavă cerului, mănâncă (și singuri) porcării prin oraș, jucării nu mai vor, că au telefoane. Și dorm în paturi de oameni mari, până foarte târziu. Dacă au cum.

Aici, la hotelul de la parcul de distracții, nu prea au cum. Haosul începe de pe la șapte dimineața Cu trântit de uși, alergat pe scări, țipat după prieteni și după familie. Și cu ceva care sună ca un fel de biliard cu oameni în loc de bile, jucat pe holul de hotel. Sună ca și cum capetele unor copii de clasa a treia se izbesc aleatoriu de pereți. Se râde mult. Se plânge tare.

Mă uit la copiii ăștia care aleargă și țipă peste tot și mă întreb. Nu puteau și ei să stea ca adolescenții, în liniște, trântiți pe jos lângă lift cu telefoanele lipite de moacă? Sau să bea ceva, pe ascuns, la piscină? Să se plictisească în stil mare și să vorbească între ei cu niște cuvinte pe care muritorii de rând nu le înțeleg mai deloc?

Mă uit la copiii ăștia mai mici și îmi dau seama că am mai îmbătrânit un pic. De undeva, dintr-un colțișor, ceva din mine îmi face semn să nu mă grăbesc prea tare.

Casă de marcat emoțională

Am trecut ieri pe la un hipermarket. Una din case avea un afiș mare pe care scria „Casă de marcat nefuncțională”. Am citit „Casă de marcat emoțională”. Era indisponibilă, evident. M-am plâns unui angajat din magazin, care a sărit să mă salveze. Mi-a oferit acces la alte trei case, dar i-am întors spatele și am plecat auncându-i o privire ucigătoare. La urma urmei, voiam doar să mă plâng.

Data viitoare nu mai merg la hipermarket imediat după ce ies de la psiholog 😁.

Atenție, o să descopăr ceva

Sunt la coadă la cafenea, pe punctul să fac o descoperire. N-o să te afecteze în nicun fel pe tine, mai ales dacă nu citești mai departe.

În fața mea e un tip care așteaptă să-și ridice comanda. Îl măsor din cap până-n picioare, discret, așa cu bărbații se uită la alți bărbați. La femei ne holbăm ca proștii. Nu și la bărbați, pe ăia îi analizăm la fel cum femeile studiază alte femei.

Să revenim. Mă uit la el și mă cuprinde un sentiment de superioritate. Pare „prăfuit” și demodat. Blugi, softshell, un tricou polo, din ăla care era top acum vreo cinșpe ani. După freză, cred că se tunde la frizeria de copii de lângă bloc. Îi sună telefonul. „Da, pot joi. 52 de ani, da. Nu, mă doare doar spatele, piciorul nu”. Își ia cafeaua și iese. Are adidași ca ai mei.

Comand și eu. Mă joc distrat cu gulerul de la tricoul polo. Îl am de ceva timp, dar mă cam enervează, mi-a intrat puțin la apă. Pentru o clipă, îmi văd silueta reflectată în geamul de la ușă. Tresar, dar reușesc să nu vărs cafeaua pe blugi.

Deși n-aș prea vrea, sunt pe punctul să fac o descoperire. Așa că mă închei la softshell, îmi iau cafeaua și ies. Nu de alta, dar întârzii la terapie.

Mi-am adus aminte

De o seară în care mă jucam cu bile colorate în fața blocului.

De Cezar, băiatul căruia îi plăcea de fata de care îmi plăcea și mie prin clasa a doua.

De lanterna pătrată, din plastic, cu care făceam semnale seara în Grădina Icoanei.

De o libelulă pe o floare, în curte la bunica.

Îmi amintesc mirosul din Școala nr. 23 din Constanța.

Mirosul apei de ploaie dintr-un lighean. Și al săpunului de casă din pod.

Îmi amintesc de un autobuz gol, din care mă uitam pe geam.

Unele lucruri mici locuiesc într-un colț al minții mele, agățate de o emoție. Bucățele din cineva care nu mai există. Cineva care e totuși aici, și scrie chestii, ca să regăsească lucruri mari, pe care le-a pierdut pe undeva, pe drum.

Vitrina din Petroșani

Când mă uit în oglindă la fața mea, eu nu văd ce vedeți voi. Adică văd, dar mă fac că nu observ. De fapt, observ, dar mă gândesc la altceva.

Mă gândesc, așa cum s-au gândit milioane de oameni înaintea mea, cum e posibil să arăți de o vârstă pe dinafară și să te simți de cu totul alta pe interior.

Mă gândesc la când mi-am văzut prima dată fața, într-o vitrină de magazin cu electrocasnice din Petroșani, după mai multe zile de Retezat. În 1994 nu aveai cu ce să faci selfie-uri, iar pozele le vedeai oricum după ce ajungeai acasă și developai filmul. Din vitrina aia cu frigidere și mașini de spălat, fața mea se holbează la mine bronzată, nerasă, fără pic de păr alb. Fără riduri, doar cuta aia dintre sprâncene, care e mereu acolo. Cred că e un semn că exist.

Pentru o secundă, exist în Petroșani. S-au dat salarii compensatorii pentru mineri și, în câteva zile, nu va mai fi urmă de televizor sau de frigider prin vitrine. Dar mie nu-mi pasă, mă uit la fața mea cu o privire gen „wow, uită-te la el, omul munților!”. Omul munților are nevoie de țigări și de ceva de mâncare. Când ai optișpe ani, stomacul e o mașinărie care transformă orice într-o pastă care te face să te simți nemuritor.

Mănânc niște orice și fumez ca atunci când bate vântul, cu țigara întoarsă spre palmă, să nu se stingă. Nu bate vântul, dar așa fumează oamenii munților, preventiv. E aproape pustiu, în piața aia plină de betoane din Petroșani. Am luat și câteva More mentolat pentru o fată din grup, care mai mult le pufăie. Uneori, faci lucruri pe care le înțelegi mai târziu.

O să mergem spre gară, în curând. O să dormim cu toții pe jos, în tren, pe culoar.

Când mă uit în oglindă la fața mea, eu nu văd ce vedeți voi. Voi ce vedeți, când vă uitați în oglindă?

Ghem

Sunt zile când te faci ghem. Strâns, strâns, te înfășori cât ține sfoara. Te răsucești peste tine însuți, să-ți fie cald, să-ți fie bine. Cu cât te răsucești mai mult, sfoara te strânge, ca o mână de străin care nu știe când treci tu granița dintre siguranță și durere.

Nu e nimic acolo de înfășurat. În mijocul ghemului e doar celălalt capăt de sfoară. Oricât te-ai înfășura în jurul lui, nu e suficient.

Sunt zile când ghemul se deșiră, ca o minge improvizată de o gașcă de băieți. Care joacă fotbal cu ce-au găsit prin sertar, pe la bunica.

Zile în care din ghemul tău o fetiță de șapte ani împletește cea mai frumoasă bentiță de pe pământ, pentru păr de prințesă.

Ș sunt zile în care capetele aței se întâlnesc și se țin de mână, așa cum trebuia să fie. Cerc, nu ghem.

Unu. Doi.

Unu. Trăiești uneori momente în care, cu cât înțelegi mai mult contextul, cu atât mai bogată devine experiența. La un muzeu de artă sau într-un oraș cu multă istorie. Dacă știu la fel de mult ca tine despre asta, experiențele noastre se întâlnesc și facem clic. Dacă nu, eu văd pietroaie unde tu vezi imperii.

Doi. Odată, de mult, am privit Perseidele întins la gura unui cort. Nu aveam cu ce să fac poze, nici nu m-aș fi gândit să încerc. Nici nu știam că au un nume. „Cădeau stele”, atât. Stăteam pe spate, în iarbă, mirosea a lemn ars, de la focul aproape stins. Nu-mi trebuia să știu nimic în plus ca să mă întâlnesc cu tine.

Unu. Doi. Unu. Doi. Eu. Tu. Noi.

Timpul

Când ești copil, vrei mereu să treci la momentul următor. Iei trei guri de paste și deja trebuie să știi când vine desertul. Te suie ai tăi în mașină să plecați în vacanță și peste zece minute întrebi dacă ați ajuns.

Viața nu are sfărșit când ești mic, și ceea ce va urma e mereu mai bun decât ce lași în urmă. Timpul e ca un căruț de bebeluș pe care vrei să ți-l împingi, să meargă mai repede, repede de tot.

Crești, și timpul devine ca o mașină. Ți se pare că tu ești șoferul, că ai control total. Accelerezi ca să mergi înainte, pleci în vacanță când vrei să pui frână.

Treci de 40 și începi să vezi timpul ca pe un tren . Care nu prea întoarce, că așa sunt trenurile, merg înainte.

În capul meu, mi-am luat bilet spre malul mării, undeva. Între timp, mai am o grămadă de treabă prin niște gări. Nu mă grăbesc, mă uit pe geam la mașini și la cărucioare de copii. Și beau un pahar de vin cu pasagerii din vagonul meu.

Category: Middle age stuff