De la Oradea e autostradă până la vreo 140 de kilometri de Cracovia. Diferența de comfort pe care mi-a dat-o mersul constant pe autostradă e uriașă. Sau m-am boșorogit eu, care ziceam că pe autostradă te plictisești și te ia somnul. Alegeți voi, ca să nu zic eu adevărul.
Am traversat o bucată de Tatra. Mișto peisajul, îți venea să te dai jos să faci un traseu, ceva. Zona are un vibe de Slovenia-Germania-Austria.
Știți semnafoarele alea mobile, pe care le puneau ai noștri pe câte un drum național și le uitau acolo, cât timp nu se lucra cu săptămânile? E, am dat și aici de unul, prin munți. Setat pe 5 minute pe sens, sau așa ceva. S-a scurs din mine jumate din energia pozitivă acumulată la 130 la oră.
Așa de nefericit mă simțeam, că am acceptat imediat o propunere de a ne opri pe marginea drumului, la o cofetărie. Cofetăria funcționa într-un fel de container cu o mică parcare în față, emitea vibrații de „boulangerie artisanale” care mi-au dat instant niște fiori pe spate. N-aveau eclere și tarte din alea ca-n sud (cum, care sud?) dar zahărul și-a făcut datoria.
Ajungem în Cracovia. La cazare, tocmai ce căutam o chestie din aia de plătit parcarea, când îmi strigă un tip, pe românește: „Azi nu se plătește, că e duminică”. Mă uit în sus, ca muritorul de rând spre Olimp. Adică spre balconul de la doi al clădirii de vis-a-vis, de unde mă strigase zâna mea cea bună- un tip cu un pahar de vin în mână. În jurul lui, un grup vesel de domni și doamne, zâmbitori. Le zâmbesc și eu. Viața e frumoasă când zeii au grijă de tine.
Am terminat seara cu o plimbare în centrul vechi . Băi, cred că n-am văzut în viața mea așa o piață mare ca Piața asta din centrul Cracoviei. Eram așa de obosit că am refuzat o ofertă specială de testat trei feluri de bere locală. Am făcut însă, la cererea copiilor, o hartă mentală a magazinelor cu jeleuri. Nu întrebați de ce.
Mâine nu mai conduc deloc, promit. O să mă plimb pe jos și o să beau berea aia pe am refuzat-o.
