Prin 2001, am făcut Elveția cu un Golf 3. A fost epic. Pe alocuri, dramatic. Și un pic liric.
Golful era un 1.8 benzină aspirat, 90 de cai. Cam ca mașima mea de-acum. N-o zic ca s-o fac de râs pe-a mea, o spun ca să laud Golful. Mai ales că a asta de-acum are și un motor în plus, pentru râșnit cafea. Golful nu avea. Nici motor electric, nici aer condiționat, nici airbag. În Golf, mă simțeam ca un zeu la comanda celei mai noi nave spațiale. Spaima șoselelor. Explorator de galaxii.
Prima dată ne-a oprit poliția pe centura Budapestei. Arătam fie suspect de cool, fie ca unii care n-aveau în veci de gând să se mai întoarcă în România. Polițistul arăta ca ăla din Terminator, dar ne-a lăsat să trecem, după ce s-a uitat la toate vizele din pașaport. Nu erau multe, deci a mers repede.
La cinci minute după ce am intrat pe autostradă, în Ungaria, am oprit pe banda de urgență. Ceva huruia suspect, de la roți. Ne-am învârtit în jurul mașinii, am verificat că nu făcusem pană. Nu existau senzori de presiune, iar volanul se învârtea la fel de greu, indiferent cât aer era în cauciucuri.
N-aveam pană, am plecat. Peste alte cinci minute, același huruit. Intermitent. După o jumătate de oră de stres, aveam să descoperim primul secret al mersului pe autostradă: chestia aia albă, cu care se marcau benzile, era zgrunțuroasă. Călcai pe ea, huruia de ziceai că s-a spart rulmentul. Pe vremea aia, dacă erai român și plecai spre vest cu mașina, descopereai, la tot pasul, apa caldă.
La Venezia, am lăsat mașina în parcarea de la Mestre. Ne-am rotit prin blocul ăla uriaș până am ajus pe acoperiș. Era full. Și foarte scump. Înghițim în sec, parcăm. Vine unul la noi, de la parcare, și zice să lăsăm cheia în mașină sau la el, că poate e nevoie s-o mute. Mă uit la el ca la un nebun, mă uit și la Golful 3, lumina ochilor mei. Arunc o privire în jur, la celelalte mașini parcate. Estimez din ochi valoarea lor. Mă uit iar la Golf și prind curaj. Las cheile. A fost bine, nu s-a furat.
La vamă, între Italia și Elveția, lăsau pe toată lumea să treacă. Pe noi ne-au oprit. Din nou, eram prea cool. Ne-au verificat pașapoarte, vize, ștampile, rezervări, și bucuria din ochi. Le aveam pe toate, am trecut.
Elveția mi-a administrat, în 2001, câteva șocuri culturale zdravene. Venit din România sfârșitului de ani ’90, m-am blocat când vreo 10 mașini au așteptat să întorc eu Golful, pe linie continuă, pentru că greșisem drumul. Nu tu claxoane, nu tu înjurături. Doar oameni care înțelegeau că nu eram de pe-acolo și că nu mai știam ce să fac.
Apoi, amenda din Zurich. Am depășit timpul de parcare cu 10 minute. M-a costat 50 de franci. Am plătit amenda la un sediu al poliției, chiar lângă parcare. Primul lucru care m-au întrebat, când m-au văzut cu procesul verbal în mână, a fost dacă vreau să-mi dea numărul de telefon al agentului, să contest amenda la el. Auzi, mă, numărul lui de telefon? Am plătit pe loc, rușinat de cum ar fi arătat situația asta a mea acasă, în România.
Toaleta automată din Berna. La începutul anilor 2000, drumul de la București spre Ungaria nu avea aproape deloc autostradă, iar benzinăriile nu aveau deloc toalete în interior. De obicei, buda era în spatele benzinăriei, iar mizeria din ea făcea lanul de porumb să pară mult mai atractiv. Când am vazut prima dată în viață o toaletă automată, în Berna, am crezut că e un portal spre altă lume. Cum adică, se curăță singură? Are apă caldă? Și săpuun? Am făcut poze cu ea, sub privirile nelămurite și ușor amuzate ale localnicilor.
Cazarea din Argentière, unde ni s-a spus că nu e obligatoriu să încuiem ușa casei când ieșim în oraș. Unde am lăsat, pur și simplu, toți banii de cazare pe masă, la plecare, pentru că proprietara era plecată și nu ne luase niciun avans. Șocul că se poate trăi și altfel decât bănuindu-i pe toți de hoție.
La un moment dat, intr-o vineri după amiază, pe autostradă, Golful a început să facă un zgomot de tractor și pedala de accelerație a leșinat ca o găină deshidratată într-un coteț de sticlă, vara, la amiază. Se perforase toba. Jale și aoleu, eram în drum spre următoarea cazare, care era deja plătită. Ne și imaginam costurile uriașe ale remorcării.
Cu chiu, cu vai, am reușit, profitând de o vale, să o luăm pe prima ieșire, care nu era foarte departe. Am dat de un sătuc pustiu, totul închis. Nu știu ce bine am făcut noi pe pământ, dar, într-un service care ar fi trebuit să fie închis, încă lucra un băiat. Dumnezeu, cu chip de mecanic auto.
Privirile noastre de oameni panicați și aproape fără bani l-au convins să suie Golful pe elevator. A zis, normal, că trebuie schimbată toba cu totul. Luni, sau când vine piesa. Ne-am uitat iar la el, cu ochi de cățelus rătăcit. Omul s-a pus pe sudat, după ce a insistat de cinci ori că nu își asumă nimic. Că nu așa se face. Ce a făcut el acolo ne-a ținut până în România, și încă doi ani după. V-am zis, lucrare divină.
Să vă mai zic și cum a început să fiarbă motorul Golfului, la urcarea spre Saint Moritz, pe niște serpentine interminabile? Când am ajuns sus, am oprit într-o parcare cu restaurant și am deschis capota, să iasă fumul. Lângă noi au oprit trei Ferrari, din care s-au dat jos trei familii aristocrate. Nu i-am întrebat nimic, mă îndoiesc că aveau la ei, în Ferrari, ceva care să stingă setea motorului de Golf.
Una peste alta, am trăit clipe de neuitat. Matterhorn-ul ne-a apărut ca prin magie din nori, pentru câteva minute, în fața hostelului din Zermatt. Am trecut în Franța și am urcat cu telecabina pe Aiguille du Midi, de ni s-a tăiat răsuflarea. Am urcat cu trenul până unde nu credeam că pot să mai existe gări. Ne-am plimbat pe poteci și pe străduțe de poveste. Am gustat, am încercat, am trăit.
Golful ne-a adus cu bine înapoi acasă. El avea o sudură în plus, la tobă. Noi aveam o grămadă de lucruri în plus, în suflet. Win-win, aș putea spune.
PS: Voi ați avut vreodată un „Golf 3” al vostru? Pe unde v-a purtat?
