Eu și barca mea

Nu știu exact când a apărut nevoia asta de a a fi singur, doar cu mine. 

Poate când m-am oprit din alergat către ceva care nu era pentru mine. Sau poate m-am oprit din alergat pentru că am stat, un pic, doar eu cu mine. 

Când alergi, așa, ca nebunul, oxigenul tău se consumă ca să nu cazi. Nu vrei să cazi, să nu te lovești. Așa că alergi, până rămâi fără oxigen. Te sufoci, ai vrea să faci o baie în mare și-atât. Să-ți iei oxigenul prin branhii, ca peștii. 

Prima dată am plonjat în amintiri. M-am plimbat ore-n șir, singur pe străzi, prin locurile mele de demult. M-am scufundat în oceanul de amintiri și mi-a fost bine. M-am scos pe mine la suprafață, pe mine cel uitat de cel care alerga. Eram acolo, respiram prin branhii. 

O vreme, a fost bine așa. Dar nu poți trăi din amintiri. Am încercat. Totul în jurul meu a mers înainte, în timp ce eu făceam scufundări de pe barca mea fără vâsle, fără cârmă. Am avut curaj, am strigat după ajutor. E bine să fii tu cu tine, dar nu e bine să fii singur tot timpul.

Astăzi, vâslesc cu ce am. Și-mi fac vâsle și cârmă noi, din bucățele de barcă. Nu mai alerg, mă las și dus de apă, dar vâslesc. Și, din când în  când, mai fac o baie-n mare. 

Cu un Golf 3, prin Elveția.

Prin 2001, am făcut Elveția cu un Golf 3. A fost epic. Pe alocuri, dramatic. Și un pic liric. 

Golful era un 1.8 benzină aspirat, 90 de cai.  Cam ca mașima mea de-acum. N-o zic ca s-o fac de râs pe-a mea, o spun ca să laud Golful. Mai ales că a asta de-acum are și un motor în plus, pentru râșnit cafea. Golful nu avea. Nici motor electric, nici aer condiționat, nici airbag. În Golf, mă simțeam ca un zeu la comanda celei mai noi nave spațiale.  Spaima șoselelor. Explorator de galaxii.

Prima dată ne-a oprit poliția pe centura Budapestei. Arătam fie suspect de cool, fie ca unii care n-aveau în veci de gând să se mai întoarcă în România. Polițistul arăta ca ăla din Terminator, dar ne-a lăsat să trecem, după ce s-a uitat la toate vizele din pașaport. Nu erau multe, deci a mers repede.

La cinci minute după ce am intrat pe autostradă, în Ungaria, am oprit pe banda de urgență. Ceva huruia suspect, de la roți. Ne-am învârtit în jurul mașinii, am verificat că nu făcusem pană. Nu existau senzori de presiune, iar volanul se învârtea la fel de greu, indiferent cât aer era în cauciucuri.

N-aveam pană, am plecat. Peste alte cinci minute, același huruit. Intermitent. După o jumătate de oră de stres, aveam să descoperim primul secret al mersului pe autostradă: chestia aia albă, cu care se marcau benzile, era zgrunțuroasă. Călcai pe ea, huruia de ziceai că s-a spart rulmentul. Pe vremea aia, dacă erai român și plecai spre vest cu mașina, descopereai, la tot pasul, apa caldă.

La Venezia, am lăsat mașina în parcarea de la Mestre. Ne-am rotit prin blocul ăla uriaș până am ajus pe acoperiș. Era full. Și foarte scump. Înghițim în sec, parcăm. Vine unul la noi, de la parcare, și zice să lăsăm cheia în mașină sau la el, că poate e nevoie s-o mute. Mă uit la el ca la un nebun, mă uit și la Golful 3, lumina ochilor mei. Arunc o privire în jur, la celelalte mașini parcate. Estimez din ochi valoarea lor. Mă uit iar la Golf și prind curaj. Las cheile. A fost bine, nu s-a furat.

La vamă, între Italia și Elveția, lăsau pe toată lumea să treacă. Pe noi ne-au oprit. Din nou, eram prea cool. Ne-au verificat pașapoarte, vize, ștampile, rezervări, și bucuria din ochi. Le aveam pe toate, am trecut.

Elveția mi-a administrat, în 2001, câteva șocuri culturale zdravene. Venit din România sfârșitului de ani ’90, m-am blocat când vreo 10 mașini au așteptat să întorc eu Golful, pe linie continuă, pentru că greșisem drumul. Nu tu claxoane, nu tu înjurături. Doar oameni care înțelegeau că nu eram de pe-acolo și că nu mai știam ce să fac.

Apoi, amenda din Zurich. Am depășit timpul de parcare cu 10 minute. M-a costat 50 de franci. Am plătit amenda la un sediu al poliției, chiar lângă parcare. Primul lucru care m-au întrebat, când m-au văzut cu procesul verbal în mână, a fost dacă vreau să-mi dea numărul de telefon al agentului, să contest amenda la el. Auzi, mă, numărul lui de telefon? Am plătit pe loc, rușinat de cum ar fi arătat situația asta a mea acasă, în România.

Toaleta automată din Berna. La începutul anilor 2000, drumul de la București spre Ungaria nu avea aproape deloc autostradă, iar benzinăriile nu aveau deloc toalete în interior. De obicei, buda era în spatele benzinăriei, iar mizeria din ea făcea lanul de porumb să pară mult mai atractiv. Când am vazut prima dată în viață o toaletă automată, în Berna, am crezut că e un portal spre altă lume. Cum adică, se curăță singură? Are apă caldă? Și săpuun? Am făcut poze cu ea, sub privirile nelămurite și ușor amuzate ale localnicilor.

Cazarea din Argentière, unde ni s-a spus că nu e obligatoriu să încuiem ușa casei când ieșim în oraș. Unde am lăsat, pur și simplu, toți banii de cazare pe masă, la plecare, pentru că proprietara era plecată și nu ne luase niciun avans. Șocul că se poate trăi și altfel decât bănuindu-i pe toți de hoție.

La un moment dat, intr-o vineri după amiază, pe autostradă,  Golful a început să facă un zgomot de tractor și pedala de accelerație a leșinat ca o găină deshidratată într-un coteț de sticlă, vara, la amiază. Se perforase toba. Jale și aoleu, eram în drum spre următoarea cazare, care era deja plătită. Ne și imaginam costurile uriașe ale remorcării. 

Cu chiu, cu vai, am reușit, profitând de o vale, să o luăm pe prima ieșire, care nu era foarte departe. Am dat de un sătuc pustiu, totul închis. Nu știu ce bine am făcut noi pe pământ, dar, într-un service care ar fi trebuit să fie închis, încă lucra un băiat. Dumnezeu, cu chip de mecanic auto.

Privirile noastre de oameni panicați și aproape fără bani l-au convins să suie Golful pe elevator. A zis, normal, că trebuie schimbată toba cu totul. Luni, sau când vine piesa. Ne-am uitat iar la el, cu ochi de cățelus rătăcit. Omul s-a pus pe sudat, după ce a insistat de cinci ori că nu își asumă nimic. Că nu așa se face. Ce a făcut el acolo ne-a ținut până în România, și încă doi ani după. V-am zis, lucrare divină.

Să vă mai zic și cum a început să fiarbă motorul Golfului, la urcarea spre Saint Moritz, pe niște serpentine interminabile? Când am ajuns sus, am oprit într-o parcare cu restaurant și am deschis capota, să iasă fumul. Lângă noi au oprit trei Ferrari, din care s-au dat jos trei familii aristocrate. Nu i-am întrebat nimic, mă îndoiesc că aveau la ei, în Ferrari, ceva care să stingă setea motorului de Golf.

Una peste alta, am trăit clipe de neuitat. Matterhorn-ul ne-a apărut ca prin magie din nori, pentru câteva minute, în fața hostelului din Zermatt. Am trecut în Franța și am urcat cu telecabina pe Aiguille du Midi, de ni s-a tăiat răsuflarea. Am urcat cu trenul până unde nu credeam că pot să mai existe gări. Ne-am plimbat pe poteci și pe străduțe de poveste. Am gustat, am încercat, am trăit.

Golful ne-a adus cu bine înapoi acasă. El avea o sudură în plus, la tobă. Noi aveam o grămadă de lucruri în plus, în suflet. Win-win, aș putea spune. 

PS: Voi ați avut vreodată un „Golf 3” al vostru? Pe unde v-a purtat?

Bătrânii urcă pantele pe jos

La mine-n cartier, bătrânii urcă pantele pe jos.  Trag de „plasele” lor, cum spun cei care-și mai amintesc de sacoșele de plasă din comunism. Traversează aiurea, cu ochii-n pământ. Icnesc. Gâfâie. Se luptă cu panta. Cu viața. Ca și cum drumul ăsta le-a fost dat, și ei se zbat să meargă pe el până la capăt. 

M-am reîntâlnit de curând, spre marea mea bucurie, cu o doamnă din Marea Britanie și cu soțul ei. Am lucram împreună, acum mai bine de  douăzeci de ani. Acum au peste 70 de ani ea, peste 80 el. Fac voluntariat. Călătoresc, atât cât pot, căci bătrânețea fizică nu iartă pe nimeni. S-au uitat în ochii noștri și ne-au spus cât suntem de tineri, acum, când ne apropiem de 50. Ne-au povestit cum s-au reinventat de mai multe ori. Își purtau și ei durerile lor, dar ochii le străluceau. Aveau planuri de viitor. 

Mi-am adus aminte și de franțuzoaică trecută de 70,  pe care am văzut-o anul trecut în Saint-Paul de Vence. Cu o rochie colorată, brățări și cercei, cu un pahar de vin în mână și cu zâmbetul pe față.

De un alt grup de doamne englezoaice, 60+, plinuțe, care mergeau cu entuziasm la dansuri din buric. (Sincer: auziți, în cap, vocea judecății?).

Nu pot uita cuplurile de olandezi de vreo 65 de ani, din camping. Ziua făceau trasee pe dealuri iar seara se îmbrăcau cochet și scoteau fața de masă albă, pe care aprindeau o lumânare.  Și, din nou, aproape elitistul, pentru noi, pahar de vin.

Mă uit, cu inima strânsă, la mulți dintre bătrânii din jurul meu. Bătrâni triști, uneori agresivi. Arici, într-o societate de arici. Morocănoși, agasați, resemnați. Bătrânii noștri, ridați înainte de vreme, neîngrijiți, care ne-au iubit, care s-au sacrificat. Bătrâni care bombăne și comentează. Bătrâni care se îmbulzesc la coadă, ca să nu-și piardă locul pe care nu-l vrea, de fapt, nimeni. Bătrâni în căutare de cineva care să-i vadă și să-i asculte și pe ei. Mulți bătrâni singuri, așteptând. 

Nu știu ce-i apasă pe bătrânii noștri. Cu siguranță, de multe ori, sărăcia și boala. E greu să te bucuri de viață când n-ai ce mânca. Le e greu să trăiască frumos într-o societate care pare să le spună, prin tot ceea ce nu le oferă: „Gata, hai, stați acolo la voi!”. În spatele unor ferestre închise și murdare, pe care le curățăm cu sfințenie, de Paște și de Crăciun.

Dar cred că e și altceva, acolo, în ei. E și o resemnare, o blazare, un sfârșit înainte de termen. O „rușine” de care nu mai scăpăm, legată de cum se îmbătrânește. O așteptare că nu trebuie să mai aștepți nimic de la viață. Un fel de a deveni „babă”, sau „moș”, care nu-ți mai permite să fii altfel. O bătrânețe asumată, cu care nu te lupți.

Mă doare și mă revoltă versiunea asta de bătrânețe, pe care o aruncăm peste oameni, ca pe o plapumă prea grea pentru un om încă viu. Și cu care ne învelim singuri, prea devreme.

Nu-i judec pe cei bătrâni. Nu e vina lor. Pentru ei, e, poate, prea târziu. Dar mă uit la noi, cei încă tineri și pe care ne paște bătrânețea asta din jur. Hai, că putem să facem să fie altfel pentru noi. Și, de ce nu, poate și pentru alții, care vin după noi.

Do not go gentle into that good night.

Să ne emoționăm, așadar…

Voiam să vă zic că mi s-au muiat picioarele la absolvirea clasei a VIII-a. A lu’ fii-miu, nu a mea. Când n-aveam copii, râdeam și făceam mișto de părinții care „dădeau bacu’ “. Și uite cum vine, ea, factura!

Primele semne de avertizare, le-am avut de la absolvirea grădinițelor, de unde avem pe un altar câteva poze cu doi zei falși (dar ai noștri), o sticlă goală plină cu „aer de grădi” și alte câteva „obiecte de cult”.

Apoi, nodul în gât a tot crescut – clasa întâi, final de unu-patru. Acum, la final de a opta, m-am dus chipurile pregătit, că aveam antrenament. Alții urmau să plângă, eu nu. „This is not this day”, vorba lu’ Aragorn.

Ei bine, m-au făcut muci. Hoarde de emoții, bine  ascunse până atunci în subteranele sufletului, mi-au muiat genunchii și mi-au umplut ochii de lacrimi.

Mă gândesc la mine. La nici cincisprezece ani, simțeam că nu există mâine, că am lumea în palmă și că ăia de 30 de ani sunt bătrâni. Simțeam că mă desprind de ceva, încet încet, și că încep că-mi crească aripi.

Mă gândesc la el. Că e deja mare. Și îi cresc aripi. Că se desprinde de ceva. Și că e bine. Că-l iubesc. 

Am plecat de acolo privind înapoi, cu zâmbetul pe față, aproape prieten cu nodul din gât.

PS: Peste câteva zile, fii-mea face pasul afară din clasa a patra, în drum către a cincea.  Mă duc la altar, să bag nasul în sticla aia de la grădi, să iau aer și să strig: „Oprește-te, timp nebun!”

PPS: Bă, voi vă dați seama că peste patru ani dăm bacu’ ?

Fotbal și emoție

Nu le am cu fotbalul. Bă, da’ chiar nu le am. Dar n-am să uit niciodată cum m-am uitat la meciurile de la Mondialul din ’90.

Aveam paișpe ani jumate, tremuram de libertate și de speranță. Și de viața pe care n-o înțelegeam, dar care venea spre mine ca un val în care de-abia aștepți să te-arunci, într-o zi fierbinte de august.

Emoțiile admiterii liceu, gustul de Coca-Cola după comunism, primele guri de bere cu tata. Prăjitura cu lămâie a mamei, de pe masa din fața televizorului. Nesiguranța, bucuria, dezamăgirea, senzația orice lucru pe care ți-l dorești, este posibil. Toate se amestecau cu fotbalul.

Și urlam, săream, ne luam în brațe. Să fim văzuți, să fim auziți până pe stadioanele care erau în altă lume, despre care nu știam mare lucru. Să (ne) simțim împreună. „Gooool! Goool, băă! Româniaaa! Bine măăă!” A fost un val de emoție pe care aveam să trăiesc până in ’94 și mai departe. Un val care a devenit parte din mine.

De-aia, deși nu mă pricep mai deloc la fotbal, în zile ca astea se trezește în mine eu, cel de-atunci. Fii-miu, paișpe ani jumate, e lângă mine, în fața televizorului. Mă uit la el. Mă gândesc la noi. Urlăm, trăim, sperăm. 

Hai, România! 

Bravo, băieți! 💙💛❤️ Ce meci! 

(Mi s-au tăiat picioarele, când marea aia de români au cântat imnul.)

Uite, mă, cum sunt românii!

M-am săturat să-mi tot explice lumea de pe net „cum sunt românii”. 

„Românii sunt rasiști. Hoți. Mincinoși. Ipocriți. Elitiști. Corporatriști. Maneliști. Idioți. Needucați. Rușinea Europei. Sclavi. ”

„Românii sunt pâinea lu’ Dumnezeu. Buni. Ospitalieri. Românii sunt victimele altora. Generoși. Desurcăreți. Glumeți. Originea civilizației. Minunați.”

Eu suspectez că „românii” sunt oameni. Ca toți oamenii, românii, luați la grămadă, sunt toate astea de mai sus. Luați separat, nu sunt niciodată doar un singur lucru. 

Sunt român. Nu sunt hoț, dar am mințit de multe ori. Sunt glumeț, dar uneori mă simt neputincios ca un sclav. Sunt și un pic ipocrit, pentru că și eu am vorbit, uneori, despre „cum sunt românii”. Sunt elitist, de multe ori, sunt simplu și generos, câteodată. 

Sunt minunat pentru unii și ultimul jeg pentru alții. Pentru dușmanii mei (trăiască familia lor!), sunt o amenințare. Pentru familia mea, sunt o bucățică din ființa lor. 

Am dat din coate ca să răzbesc, am înjurat în trafic și am luat la mișto oameni care n-o meritau. Am ajutat o bătrână să treacă strada, am donat bani pentru un spital și sânge pentru un om. 

Am bârfit, dar am și încurajat. N-am furat, dar nici n-am făcut destul. Sunt educat, dar am fost prost și necioplit uneori. Sunt bun și rău în același timp. Painea și biciul lui Dumnezeu. Sunt un om din România. 

N-am huiduit la concerte, da’ nici rasist n-am fost doar pentru că nu mi-a placut maneaua. Mi-am dat cu părerea când n-ar fi trebuit, și am tăcut când ar fi trebuit să vorbesc. Colectez selectiv, dar mi se pare o tâmpenie să interzici motorul termic mâine. Nu mă închin la icoane, dar nici nu scuip în ușa bisericii. 

Așa că mai lăsați-mă cu „așa sunt românii”. Lăsați-mă în treaba mea de om imperfect, că sunt, deja, în prea multe feluri. 

Păi și noi, să tăcem, așa, să nu zicem nimic de nimeni? Ziceți, mă, onorate instanțe dă pă net, dar ziceți și voi mai ușurel. Că se varsă pe scări clapele de la pianu’ ăsta al nostru, al tuturor.

Când m-a durut

M-a durut când am stat în poartă și m-a lovit un băiat mai mare cu mingea în față.  M-a durut când n-am știut diferența dintre leuștean și pătrunjel. M-a durut că n-am avut curaj să-ntreb.

M-a durut când m-au lăsat ai mei la bunici peste vară. Pentru că am fost fericit la bunici, m-a durut când vara s-a terminat și a trebuit să plec. M-a durut când au murit bunicii.

M-a durut că nu aveam mușchi, ca alții. M-a durut că aveam coșuri și că nu aveam experiență. Că nu știam să dansez. Că nu voiam să învăț. M-a durut așa cum îl durea, pe vremea mea, pe un rocker într-o discotecă. 

Citește mai mult ->

Bărbații și sezonul rochițelor transparente

S-a făcut cald afară, și viața a devenit din nou interesantă pentru bărbatul standard. Bărbatul este echipat, chiar și în versiunea lui cea mai ieftină, cu un set de senzori care scanează permanent mediul înconjurător în căutare de frumusețe. Poate că n-are toate sistemele alea inteligente pe care ți le-ai dori de la el, dar senzori, are. 

Când începe sezonul fustițelor scurte și al rochițelor transparente, sistemul de senzori o ia razna. Derutat de atâta frumusețe, bărbatul standard se resetează la versiunea de fabrică: se holbează, hăhăie și zâmbește tâmp. Pe setările de fabrică, bărbatul descrie situația în cuvinte puține: “moamăăă!” ”băăă, băăă!”.  E dificil de explicat cum a ajuns bărbatul standard să fie produs în atâtea exemplare. Pentru așa ceva, nu prea există cerere pe piață. Și pe bună dreptate. 

Citește mai mult ->

În autobuz, nu ne plictisim. Stăm pe telefon.

Un nene de lângă mine se uită la un clip în care un individ agită o bâtă într-o curte cu trei găini. Trag cu ochiul la ecranul lui. Peste treizeci de secunde, tipul cu bâta apare și la mine pe ecran. Nu întrebați, se numește algoritm.

În spatele meu, cineva stă pe whatsapp. De fiecare dată când dă mesaje, din telefon iese și pocnește ceva. Nu știu ce, dar seamănă cu un balon uriaș, umflat prea tare, din entuziasm, la o zi de naștere de patru ani. Poc! Poooc!

Din păcate,

omul

e genul

care 

scrie în felul

ăsta.

De fiecare

dată!

Îl recunoașteți, nu-i așa? Unii dintre voi, din oglindă! Poc. Poc. Poc. Poc poc. Poc. Tresar la fiecare explozie de balon.  

De undeva, dintr-un grup de elevi, răsună “ti-du-da-du-di ti-du-di-da!” Aaaa, aifon!. Branding, tati, toate sună la fel. Mă rog, la banii ăia se poate schimba chiar și soneria, dar nimeni nu e nebun să facă asta. Se duce naibii branding-ul. Îmi aduc aminte că fii-miu vrea să-și schimbe telefonul. Alung repede din minte gândul cel rău.

O doamnă un pic mai în vârstă primește telefonul vieții ei: „Alo? Alo? Da, mămicule, da iubita lui bunica! Vine, buni, vine acuma la tine! Sunt pe drum, scumpa lu’ buni! Unde sunt? În autobuz, minunea mea! N-ai înțeles? În A-U-TO-BUZ! Așa, dragostea lui buni, bravo, a-u-to-buz”. Inchide și continuă ca pentru ea, dar cu voce tare: „Deșteapta lu’ buni!”.

Pe mine mă sună soția. „Pe unde ești? Ce faci?” Mă uit în jur. Răspund fără ezitare:  „În autobuz! Stăm pe telefon!”

Breaking news! Maneaua de la Coldplay

Ați văzut asta?

Bă, băieți, nu sunt fan Coldplay. Nu e vina lor, ei sunt buni, au publicul lor. E vina mea că am câțiva ani în plus și am prins (și) alte valuri în muzică. Dar știu ceva oameni care sunt fani, și care sunt astăzi la concertul Coldplay.

Nici fan manele nu sunt, tot din motivul de mai sus. Ar mai fi și altele, dar nu e important. Știu și ceva iubitori de manele. Nu prea cred că ăștia sunt astăzi o majoritate la concertul Coldplay.

De-aia, stau și mă uit la clipul ăsta și văd că cineva, undeva, nu a înțeles diferențele dintre cele două tipuri de public. Desigur, poate exista o oarecare suprapunere între ele. Cred însă că majoritatea celor care au plătit bilet la Coldplay nu au avut printre așteptări și un moment de manele cu Babasha. 

Nu e vorba de fițe, de elitism sau alte cele. Se pot umple stadioane și pentru un concert cu manele. Dar nu prea văd concertul respectiv întrerupt pentru un moment Metallica. Nici măcar de dragul de a sparge niște bariere. 

Eu nu zic că sunt ok huiduielile. Nu sunt. Nu-ți place manelistul invitat, enjoy your 3 minutes of cringe, în tăcere. Poate nu te-ai documentat tu suficient la ce trupă „manifest” ai luat bilet.

Da’ nici fanul experimentului din seara asta nu prea aș fi. Sigur, e dreptul celor de la Coldplay să strige asumat un fel de „Hello, Budapest!” în numele diversității, la București. E publicul lor, fac ce vor cu el.

Ce nu prea îmi place mie e să-mi explice unii pe net că „românilor” de fapt le plac manelele, așa, din oficiu și că sunt ipocriți și rasiști dacă neagă. Vorbiți, mă, în numele vostru!

Voi, ce ziceți? Ați fost la concert? Cum vi s-a părut?

error

V-a plăcut? Dați mai departe! :)

Verified by ExactMetrics