M-am săturat să-mi tot explice lumea de pe net „cum sunt românii”.
„Românii sunt rasiști. Hoți. Mincinoși. Ipocriți. Elitiști. Corporatriști. Maneliști. Idioți. Needucați. Rușinea Europei. Sclavi. ”
„Românii sunt pâinea lu’ Dumnezeu. Buni. Ospitalieri. Românii sunt victimele altora. Generoși. Desurcăreți. Glumeți. Originea civilizației. Minunați.”
Eu suspectez că „românii” sunt oameni. Ca toți oamenii, românii, luați la grămadă, sunt toate astea de mai sus. Luați separat, nu sunt niciodată doar un singur lucru.
Sunt român. Nu sunt hoț, dar am mințit de multe ori. Sunt glumeț, dar uneori mă simt neputincios ca un sclav. Sunt și un pic ipocrit, pentru că și eu am vorbit, uneori, despre „cum sunt românii”. Sunt elitist, de multe ori, sunt simplu și generos, câteodată.
Sunt minunat pentru unii și ultimul jeg pentru alții. Pentru dușmanii mei (trăiască familia lor!), sunt o amenințare. Pentru familia mea, sunt o bucățică din ființa lor.
Am dat din coate ca să răzbesc, am înjurat în trafic și am luat la mișto oameni care n-o meritau. Am ajutat o bătrână să treacă strada, am donat bani pentru un spital și sânge pentru un om.
Am bârfit, dar am și încurajat. N-am furat, dar nici n-am făcut destul. Sunt educat, dar am fost prost și necioplit uneori. Sunt bun și rău în același timp. Painea și biciul lui Dumnezeu. Sunt un om din România.
N-am huiduit la concerte, da’ nici rasist n-am fost doar pentru că nu mi-a placut maneaua. Mi-am dat cu părerea când n-ar fi trebuit, și am tăcut când ar fi trebuit să vorbesc. Colectez selectiv, dar mi se pare o tâmpenie să interzici motorul termic mâine. Nu mă închin la icoane, dar nici nu scuip în ușa bisericii.
Așa că mai lăsați-mă cu „așa sunt românii”. Lăsați-mă în treaba mea de om imperfect, că sunt, deja, în prea multe feluri.
Păi și noi, să tăcem, așa, să nu zicem nimic de nimeni? Ziceți, mă, onorate instanțe dă pă net, dar ziceți și voi mai ușurel. Că se varsă pe scări clapele de la pianu’ ăsta al nostru, al tuturor.
