Potopelul

Am urmărit cu atenție și îngrijorare avertizările despre ciclonul care urma să înghită, îmcepând de ieri țărișoara. Am ieșit pe terasă și am privit în zare. Mă țineam strâns de balustradă și îmi imaginam cum, peste doar câteva ore, voi fi măturat de urgie.

Mă împăcasem cu soarta mea. Fusesem deja la hipermarket, unde sute de oameni se înghesuiau să-și cumpere cele necesare pentru potop. Coșurile erau pline cu bere, vin, mici, hârtie igienică, ulei, pâine, salam și muștar. Am luat și eu înghețată, că nimeni nu vrea să privească moartea în ochi cu burta plină de broccoli. 

Pe drumul spre casă a început să plouă ușurel, cât să facă să-mi curgă praful de pe mașină cum curge machiajul la fete când le-a făcut prostul ăla să plângă. Dar uite, uite că se întețește! În curând, cerul o să se întunece, telefoanele o să zbârnâie de coduri, clopotele o să bată, Noe o să ridice ancora și Dorothy o să decoleze. Poate reușesc, totuși să ajung acasă.

Am reușit. Acum stau la geam și mă uit cum picură din cer așa cum îmi picură mie bateria de la chiuvetă când n-am închis-o pe ultimii trei milimetri. E ora la care au zis ăștia că o să mă înghită apele, și la cum arată, mai pe seară trebuie să ies să ud iarba, că se usucă naibii de tot.

Sunt de-a dreptul nervos, mă simt păcălit. Am urmărit trailer-ul de la potopul ăsta cu sufletul la gură, am luat și bilet la 4DX. Și, după atâta pregătire, primesc un potopel? Chiar așa, nici măcar un Ro-Alert, nimic? 

Deschid ușa, ies pe terasă, și strig, precum regele Theoden: „Is this all you can conjure, Sauman?”. Intru înapoi în casă și cobor la frigider. Bine măcar că am luat înghețată. Și că există Lord of the Rings. 

facebookShare this on Facebook

Apocalipsa, acum

Stau la mine pe terasă, la Brașov și asist la apocalipsa muzicală. Evident, fără voia mea. 

E ultima zi cu temperaturi de vară, de mâine vine potopul. Nu sunt singurul care știe asta, Brașovul e plin de oameni care au ieșit să-și trăiască intens ultimele clipe de soare. Cât mai zgomotos posibil, dacă se poate. 

Nu vă pot descrie shaorma auditivă „cu de toate” de care am parte live. Peste copacii de vis-a-vis se aude o combinație imposibilă între muzică populară și o voce de fetiță care face karaoke în italiană: „Ma-ma-ma, ma-ma Maria-maaa”. Ambele melodii se amestecă într-un urlet dezarticulat, ca un fel de duel în care ambii participanți s-au ciuruit reciproc și acum se trece la faza pe cuțite. Parcă-l văd pe John Wick urcând scările alea spre Sacré-Coeur, spre duelul final. 

Brusc, se termină populara și, din zona unde fusese karaoke, începe o tânguială din care nu rețin decât „ciocolată” și „e mulată”. Oricum nu sunt sigur că vreau să înțeleg mai mult. 

Noroc că vin ajutoare. Din spatele casei mele răsună Sabrina:  „Boys, boys, boys…”. îmi trezește niște amintiri din clasa a VIII-a, când melodia nu mă interesa, dar urmăream cu mare atenție videoclipul. Mă trezește din visare un „Opa! Opa!” care vine de peste vale. Semn că cineva și-a lăsat sufletul în Thassos, deși trupul lui înghite cârnați pe undeva, prin Șcheii Brașovului. 

E ultima zi înainte de potop. Mă duc să iau boxa aia mare, de jos. O s-o aduc pe terasă. Apocalipsa asta de week-end merită niște Metallica. 

facebookShare this on Facebook

Casă de marcat emoțională

Am trecut ieri pe la un hipermarket. Una din case avea un afiș mare pe care scria „Casă de marcat nefuncțională”. Am citit „Casă de marcat emoțională”. Era indisponibilă, evident. M-am plâns unui angajat din magazin, care a sărit să mă salveze. Mi-a oferit acces la alte trei case, dar i-am întors spatele și am plecat auncându-i o privire ucigătoare. La urma urmei, voiam doar să mă plâng.

Data viitoare nu mai merg la hipermarket imediat după ce ies de la psiholog 😁.

facebookShare this on Facebook

Mare sau munte

Muntele a fost locul în care, în adolescență, m-am căutat și m-am (re)găsit. Muntele a însemnat libertate, aventură, victorie, prieteni. 

Pentru munte mi-am făcut planuri și bagaje. Am dormit pe jos în trenuri și prin gări. Prin săli de mese, la cabane. Am cântat muntelui cântece, alături de necunoscuți, în jurul focurilor unde umbra și lumina spun povești. Unde miroase a verde și a fum și ai tot ce-ți trebuie chiar dacă ți-e foame. 

Pe munte m-am simțit puternic, în parazăpezile  cusute de mine din mânecile unei geci vechi. Invincibil, cu țigara în gură, pe o custură din Retezat. Mi-a fost frică noaptea prin Bucegi și într-o zi am învățat lecții dureroase de la bocancii mei un pic prea mici. M-a plouat până la piele și m-am lipit de soba din cabană. Pe munte, am pus odată un cort în care au încăput perfect două persoane. Și m-am înghesuit lângă cineva, la priciuri, pentru că așa e viața la munte, dificilă.

Marea, pe de altă parte… Dacă ar fi să număr zilele, am petrecut mai mult timp la mare decât la munte. Mai mult timp, dar nu mai multă viață. 

De la mare n-am știut să cer mai mult, atunci. Sunt sigur că ea mi-ar fi dat. A fost prea multă certitudine și planificare în marea mea. În adolescență ai nevoie să te rătăcești un pic, ca să știi că poți găsi drumul spre casă și singur. Aș fi vrut să mă pierd un pic mai mult, să mă uite cineva pe malul mării, să-mi fie frig și foame și cald și bine. Mi-a fost, dar prea puțin. N-am găsit locul ăla unde să-mi înfig steagul și să strig: „Sunt aici, vă aștept în lumea mea! Am și țigări”.

Am încercat, mai târziu, să fac din mare ce făcusem din munte. Sau poate muntele din mine. A fost bine, dar n-a fost la fel. Toate trebuie trăite la timpul lor, iar timpul e mai scurt decât pare. Deși, uneori, patru ani de liceu par mai lungi decât douăzeci de ani de altceva. 

Port muntele în mine, pot să-l fac să apară oricând. Uneori iese la iveală și singur, dintr-un miros de rășină, dintr-un cântec de cabană. 

Marea e mereu acolo, în altă parte. Mă cheamă, nu mă lasă în pace, îmi face promisiuni, mă trezește din somn. Într-o zi, o să-mi port muntele până la o mare, undeva. 

Ia ziceți, munte sau mare?

facebookShare this on Facebook

Cum să găsești ceea ce cauți

Un el și o ea, aproape 16 ani. Stau în fața porții, ea scotocește prin rucsac. Nu găsește cheia. Au venit de la liceu, vorbesc despre ciudata de chimie și despre glumele pe care le-au auzit de la unul de-a unșpea, în pauză, în față la Mega. 

Ea caută din nou cheia. Se uită peste tot, mai puțin în buzunarul stâng de la geacă. Acolo nu bagă mâna. 

– N-o găsesc. Poate am plecat fără ea dimineață. Oricum, ajunge și maică-mea în curând. Mai stai un pic?

– Mai stau. Oricum n-am chef să merg acasă. 

Ce să facă el acasă, când poate să stea aici, cu ea. În fiecare zi, face un ocol și o conduce până în fața porții. Oricum nu are legături bune la autobuz, ce rost are să stea în stație degeaba. Mai bine vine cu ea. Așa i-a spus, când au mers prima dată împreună, acum trei săptămâni. Ea n-a zis nimic. Și a rămas așa, el o duce acasă.

Râsete, în fața porții. Ea dă din mâini – e o poveste încurcată, dar pe care amândoi o înțeleg perfect. El stă în fața ei, departe-aproape. E doar ea, dansează în privirea lui. Până când ea rămâne, în cele din urmă, fără cuvinte. Aproape-departe. Un singur pas, și se întâlnesc. 

Trec zece minute, în care încap toate poveștile spuse vreodată despre dragostea la 16 ani. 

– Hai, du-te, că vine mama, mi-a dat mesaj. Te sun mai târziu. 

Un băiat de 16 ani aleargă către o stație de autobuz. Sau, cine știe, poate o să alerge până acasă. O fată de 16 ani se așează pe bordura din fața curții ei. Cheia de la intrare e în buzunarul stâng de la geacă, dar asta deja nu mai e un secret pentru nimeni. 

facebookShare this on Facebook

Opțiuni

Odată ajuns la Urgențe pe hol, ai doar câteva opțiuni. E scris clar pe uși: Resuscitare, Izolare, Decontaminare, Tratament imediat. Asta simplifică destul de mult alegerile, doar că ele nu-ți mai aparțin. 

Nu există nicio ieșire pe care să scrie „Mic dejun bufet”. “Spre centrul spa”. Sau măcar: „Spre o zi normală, din aia de care te plângi de obicei”. Nici nu poți să zici „Aici vreau, la izolare, că și-așa eram stresat de atâtea telefoane”. 

Nefericirea, ca și libertatea, depind de multe ori de context. 

PS: suntem sănătoși toți, nu am fost la Urgențe. Asemănarea cu personaje sau situații reale este pur întâmplătoare.

facebookShare this on Facebook

Jucării

Holul s-a umplut de jucării. Nu e ceea ce credeți, e liniște. E prea liniște pe hol.

Mă uit la pungile și cutiile în care stau îngrămădite toate comorile de acum câțiva ani. Uite mașinuța aia pentru care am umblat în vreo trei magazine. Și jocul ăla, pe care îl jucam până la epuizare în serile de iarnă. „Hai, tati, te rugăăm, doar o dată, haai!”. 

Dintr-un sac de plastic se ițesc roțile roz ale căruțului mic de păpuși. Căruț mare, fetiță mică. Căruț mic, fetiță mare. Șine de tren, din lemn, dragoni de cauciuc, o sabie cu luminițe. Vise colorate, din hârtie. 

Nu le mai vor. Nu le mai voiau de mult, doar că am amânat noi întrebarea. Așa e, când nu ești pregătit. Tragi de timp, te agăți de păpuși, de rochițe care au rămas mici, de ziua de ieri. 

Arunc o privire către camerele lor. Ăștia chiar nu au respect pentru jucăriile noastre. Stau cu ușile închise și cu căștile alea mari pe urechi. Ea cântă, dezlănțuită „Aaall too weeell”. 10 minutes version. El urlă brusc: „Headshot, brooo, headshot!”. Eu aproape fac infarct. 

Îmi vine să intru peste ei și să le strig: „Nu-mi dați, băi, amintirile!” Culeg de pe jos o mașinuță și o agrafă roz. O să le pun și pe ele în cutia aia, unde sunt câteva hăinuțe de bebe și aer cu miros de grădi, într-o sticlă.

facebookShare this on Facebook

Atenție, o să descopăr ceva

Sunt la coadă la cafenea, pe punctul să fac o descoperire. N-o să te afecteze în nicun fel pe tine, mai ales dacă nu citești mai departe.

În fața mea e un tip care așteaptă să-și ridice comanda. Îl măsor din cap până-n picioare, discret, așa cu bărbații se uită la alți bărbați. La femei ne holbăm ca proștii. Nu și la bărbați, pe ăia îi analizăm la fel cum femeile studiază alte femei. 

Să revenim. Mă uit la el și mă cuprinde un sentiment de superioritate. Pare „prăfuit” și demodat. Blugi, softshell, un tricou polo, din ăla care era top acum vreo cinșpe ani. După freză, cred că se tunde la frizeria de copii de lângă bloc. Îi sună telefonul. „Da, pot joi. 52 de ani, da. Nu, mă doare doar spatele, piciorul nu”. Își ia cafeaua și iese. Are adidași ca ai mei. 

Comand și eu. Mă joc distrat cu gulerul de la tricoul polo. Îl am de ceva timp, dar mă cam enervează, mi-a intrat puțin la apă. Pentru o clipă, îmi văd silueta reflectată în geamul de la ușă. Tresar, dar reușesc să nu vărs cafeaua pe blugi. 

Deși n-aș prea vrea, sunt pe punctul să fac o descoperire. Așa că mă închei la softshell, îmi iau cafeaua și ies. Nu de alta, dar întârzii la terapie.

facebookShare this on Facebook

Mi-am adus aminte

De o seară în care mă jucam cu bile colorate în fața blocului. 

De Cezar, băiatul căruia îi plăcea de fata de care îmi plăcea și mie prin clasa a doua. 

De lanterna pătrată, din plastic, cu care făceam semnale seara în Grădina Icoanei.

De o libelulă pe o floare, în curte la bunica.

Îmi amintesc mirosul din Școala nr. 23 din Constanța. 

Mirosul apei de ploaie dintr-un lighean. Și al săpunului de casă din pod. 

Îmi amintesc de un autobuz gol, din care mă uitam pe geam. 

Unele lucruri mici locuiesc într-un colț al minții mele, agățate de o emoție. Bucățele din cineva care nu mai există. Cineva care e totuși aici, și scrie chestii, ca să regăsească lucruri mari, pe care le-a pierdut pe undeva, pe drum.

facebookShare this on Facebook
error

V-a plăcut? Dați mai departe! :)

Verified by ExactMetrics