Porumbelul și perseverența

Am găsit un nume potrivit pentru încrucișarea perfectă între prostie și perseverență: porumbelul.

Mă „lupt” de mult timp cu această specie care îmi impodobeste cu resturi digestive treptele de la intrare. Capacitatea excretorie a porumbeilor este peste medie. Vă jur, am studiat problema cu atenție! E ca și cum unul din scopurile existenței lor este producția de c@cat peste noi, muritorii fără pene.

Am încercat fără de succes diverse metode până de curând, când am reușit, riscându-mi integritatea corporală, să instalez țepi sub coama acoperișului. M-am bucurat sincer de panica din ochii lor ficși: „gu-gu-gu, gu-gu-gu, ce pana mea ai făcut cu căcăstoarea familiei mele?!” Sau cel puțin asta mi s-a părut mie că voia să-mi zică unul dintre specimene.

Bucuria mea n-a durat mult, pentru că de vreo lună găsesc într-una bețisoare pe trepte. Nu unul, două, nuuu… Am material de vreo două focuri mici de tabără pentru copii de grădi. Sau de o apocalipsă pentru furnici. Dar să revenim.

Se pare că modul în care am montat țepii a provocat o eroare de software în creierul (miniscul) al porumbeilor. În locul cu pricina (creierul sau acoperișul, alegeți voi) nu există destul spațiu ca s-o pună de un cuib, dar există suficient cât să fie motivați să adune bețe.

Porumbelul este o mostră de atitudine pozitivă combinată cu lipsa totală de analiză a propriilor acțiuni. Punem crenguța asta aici, din nou, că poate, de data asta, nu mai cade. A căzut de 357 de ori, dar cine știe! Oops, a căzut din nou, dar nu-i nimic! Uite-o acolo jos, o luăm din nou și… ați ghicit!

Mă întreb dacă există undeva vreun guru al porumbeilor, de care zburătoarele ascultă orbește. Vedeți, de aceea, noi, oamenii, suntem o specie superioară. Pentru că noi n-am face niciodată așa ceva!

Na, că mi-a scăpat porumbelul! Din nou…

O explicație necesară

Am scris ieri niște clickbait care avea legătură cu o cheie de filtru (auto).

Se pune întrebarea de ce am cheie de filtru daca nu sunt mecanic auto. Ei bine, am luat-o ca să desfac un filtru de impurităti de la centrala termică, deoarece nu sunt nici instalator.

Pe acelasi principiu, mai am acasă cazma deși nu sap niciodata, dar o folosesc de câteva ori pe an ca să sparg gheata de pe șina de la poarta culisanta. Ați ghicit, nu sunt nici grădinar, nici expert în porți.

Să știți, însă, că sunt un om normal. Am o bicicletă eliptică pe care o folosesc pe post de suport de haine, ca toată lumea. Și o pungă cu pungi, în care am câteva pungi speciale, de care nu mă ating niciodată.

Am un sertar cu cabluri de la device-uri care nu mai există, și o cutie de carton plină cu chestii de care s-ar putea să am nevoie într-o zi. Nu de alta, dar fără cheia de filtru mi-ar fi murit copiii de foame.

PS: Să știți că bicicleta eliptică e de vânzare. Am decis să-mi arunc pur și simplu hainele pe fotoliu, ca tot omul.

Autogara

Dacă zbori cu low-cost-ul de pe Otopeni sunt șanse mari să ajungi și tu la autogară. Cum altfel aș putea să numesc hala aia în care tocmai am intrat și care arată ca o mare sală de așteptare în care nu ai deloc senzația că urmează să zbori undeva.

Când am trecut de securitate am luat-o la dreapta și am zâmbit superior la doi bătrânei care își târau bagajele în sens opus. „Ia uite-i și p-ăștia, se întorc! Unde naiba se întorc?”. Fix ca în viața, aveam să descopăr foarte repede că bătrâneii aveau dreptate și că eu eram un fraier arogant. Poarta mea era în direcția în care mergeau bătrâneii. Așa cum e poarta tututor în viață.

Mă întorc și ajung în „autogară”. Pe o latură a sălii sunt porțile de îmbarcare, una după alta, precum casele de la supermarket. Dincolo de geam, în dreptul porților opresc autobuzele.

Porțile sunt așa de apropiate că un singur autobuz ceva mai lung ar putea culege toți pasagerii. Îmi și imaginez cum pe fiecare ușă ar scrie destinația: „Pescara”, „Palermo” „Viena”. Te sui în dreptul ușii tale și autobuzul miriapod dă o singură tura și te scuipă în dreptul avionului potrivit. Noroc că n-au cum să decoleze toate la aceeși oră.

„Autogara” are și magazine, dar mai low-cost, așa. Micuțe, pe marginea sălii. Pare să aibă o singură toaletă pentru multe sute de persoane. Ca de obicei, e coadă la femei și la bărbați e liber. Nu înțeleg de ce nu se pun în toaleta pentru femei de două ori mai multe cabine decât cea de bărbați, așa ar fi normal.

Găsim cu greu două scaune libere. Locuri ar fi, dar oamenii sunt îndrăgostiți de bagajul lor, pe care îl tratează ca pe un membru de familie. E plin pe scaune de „om, bagaj”, ”om, bagaj, bagaj, om”.

Se ridică un om, își ia bagajul de pe scaunul de lângă și ne așezăm. Aproape ne așezăm, de fapt. Eu rămân în picioare, să curăț scaunul pe care erau niște șervețele murdare și resturi de ambalaj de plastic de la niște biscuiți. Bagajului îi fusese foame, și omul l-a hrănit. Sau invers, nu e clar.

Ce e clar e că nimic nu se compară cu foamea într-o autogară. Mai ales într-o autogară de lux, așa cum e aeroportul ăsta al nostru, unde un sandwich costă cât un fel de mâncare în centrul unui oraș turistic. Nu-i nimic, există salam peste tot. Nu doar teoretic, el chiar există, aruncat de cineva pe jos, în spatele scaunului meu. Nu o felie, ci întreg capătul unui salam care a fost cumva consumat de un om, în foamea lui pentru o viață mai bună. Nu-mi găsesc locul în sala asta, între cele două bucăți de salam. Una în sandwich-ul de lux, alta în spatele meu, pe jos. Autogara contrastelor.

Începe îmbarcarea și lumea se bulucește la poartă, ca de obicei. Oamenii se agită, încearcă să se bage în față. Se grăbesc să ajungă primii în autobuzul din care se vor da jos ultimii, după cei pe care s-au străduit să-i depășească. Ieșim din sala de așteptare, dar nu plecăm niciodată din ea. Ne ducem, fiecare, autogara cu noi.

Casă de marcat emoțională

Am trecut ieri pe la un hipermarket. Una din case avea un afiș mare pe care scria „Casă de marcat nefuncțională”. Am citit „Casă de marcat emoțională”. Era indisponibilă, evident. M-am plâns unui angajat din magazin, care a sărit să mă salveze. Mi-a oferit acces la alte trei case, dar i-am întors spatele și am plecat auncându-i o privire ucigătoare. La urma urmei, voiam doar să mă plâng.

Data viitoare nu mai merg la hipermarket imediat după ce ies de la psiholog 😁.

Cum să găsești ceea ce cauți

Un el și o ea, aproape 16 ani. Stau în fața porții, ea scotocește prin rucsac. Nu găsește cheia. Au venit de la liceu, vorbesc despre ciudata de chimie și despre glumele pe care le-au auzit de la unul de-a unșpea, în pauză, în față la Mega.

Ea caută din nou cheia. Se uită peste tot, mai puțin în buzunarul stâng de la geacă. Acolo nu bagă mâna.

– N-o găsesc. Poate am plecat fără ea dimineață. Oricum, ajunge și maică-mea în curând. Mai stai un pic?

– Mai stau. Oricum n-am chef să merg acasă.

Ce să facă el acasă, când poate să stea aici, cu ea. În fiecare zi, face un ocol și o conduce până în fața porții. Oricum nu are legături bune la autobuz, ce rost are să stea în stație degeaba. Mai bine vine cu ea. Așa i-a spus, când au mers prima dată împreună, acum trei săptămâni. Ea n-a zis nimic. Și a rămas așa, el o duce acasă.

Râsete, în fața porții. Ea dă din mâini – e o poveste încurcată, dar pe care amândoi o înțeleg perfect. El stă în fața ei, departe-aproape. E doar ea, dansează în privirea lui. Până când ea rămâne, în cele din urmă, fără cuvinte. Aproape-departe. Un singur pas, și se întâlnesc.

Trec zece minute, în care încap toate poveștile spuse vreodată despre dragostea la 16 ani.

– Hai, du-te, că vine mama, mi-a dat mesaj. Te sun mai târziu.

Un băiat de 16 ani aleargă către o stație de autobuz. Sau, cine știe, poate o să alerge până acasă. O fată de 16 ani se așează pe bordura din fața curții ei. Cheia de la intrare e în buzunarul stâng de la geacă, dar asta deja nu mai e un secret pentru nimeni.

Jucării

Holul s-a umplut de jucării. Nu e ceea ce credeți, e liniște. E prea liniște pe hol.

Mă uit la pungile și cutiile în care stau îngrămădite toate comorile de acum câțiva ani. Uite mașinuța aia pentru care am umblat în vreo trei magazine. Și jocul ăla, pe care îl jucam până la epuizare în serile de iarnă. „Hai, tati, te rugăăm, doar o dată, haai!”.

Dintr-un sac de plastic se ițesc roțile roz ale căruțului mic de păpuși. Căruț mare, fetiță mică. Căruț mic, fetiță mare. Șine de tren, din lemn, dragoni de cauciuc, o sabie cu luminițe. Vise colorate, din hârtie.

Nu le mai vor. Nu le mai voiau de mult, doar că am amânat noi întrebarea. Așa e, când nu ești pregătit. Tragi de timp, te agăți de păpuși, de rochițe care au rămas mici, de ziua de ieri.

Arunc o privire către camerele lor. Ăștia chiar nu au respect pentru jucăriile noastre. Stau cu ușile închise și cu căștile alea mari pe urechi. Ea cântă, dezlănțuită „Aaall too weeell”. 10 minutes version. El urlă brusc: „Headshot, brooo, headshot!”. Eu aproape fac infarct.

Îmi vine să intru peste ei și să le strig: „Nu-mi dați, băi, amintirile!” Culeg de pe jos o mașinuță și o agrafă roz. O să le pun și pe ele în cutia aia, unde sunt câteva hăinuțe de bebe și aer cu miros de grădi, într-o sticlă.

Mi-am adus aminte

De o seară în care mă jucam cu bile colorate în fața blocului.

De Cezar, băiatul căruia îi plăcea de fata de care îmi plăcea și mie prin clasa a doua.

De lanterna pătrată, din plastic, cu care făceam semnale seara în Grădina Icoanei.

De o libelulă pe o floare, în curte la bunica.

Îmi amintesc mirosul din Școala nr. 23 din Constanța.

Mirosul apei de ploaie dintr-un lighean. Și al săpunului de casă din pod.

Îmi amintesc de un autobuz gol, din care mă uitam pe geam.

Unele lucruri mici locuiesc într-un colț al minții mele, agățate de o emoție. Bucățele din cineva care nu mai există. Cineva care e totuși aici, și scrie chestii, ca să regăsească lucruri mari, pe care le-a pierdut pe undeva, pe drum.

O să se întâmple ceva

Dimineața devreme, Brașov, într-o zi de marți. O să se întâmple ceva.

Deocamdată, un tip la vreo 40 de ani descarcă marfă dintr-o dubiță albă, în fața unui reataurant din zona pietonală. Altcineva, dintr-o altă dubiță, apasă pe claxon. Încep să se certe. E multă marfă de adus, sunt multe mese de șters.

Cineva traversează cu un laptop deschis în brațe. Strada e plină de tomberoane, de cutii, de saci plini cu fețe de masă. O femeie spală pavajul cu un aparat cu presiune, în fața unui restaurant. Câțiva elevi de liceu se înghesuie pe lângă ziduri. Râd tare, beau cafea. Mai sunt cinci minute și intră la ore. O eternitate.

Un băiat din Sri Lanka vorbește la telefon, îmbrăcat cu un hanorac, pantaloni scurți și șlapi. Un el și o ea se sărută, ca în prima sau în ultima zi. Un turist matinal face poze aproape indecente orașului ăstuia care încă se freacă la ochi, nemachiat.

O să se întâmple ceva. Poate că șoferii de dubițe albe sunt tații tinerilor care se sărută. Poate că turistul matinal o să-i zâmbească doamnei care se va opri din spălat pavajul când o să treacă el pe-acolo. Și, cine știe, se va duce special la restaurant, pe seară, și va nimeri la masa unde servește ea. Poate o să-i zâmbească și ea. Cine știe, e posibil ca omul cu laptop-ul sã fie tatăl unuia dintre liceenii care beau cafea. Într-o zi, băiatul o să plece de la liceu și o să i se facă rău, așa cum n-a trebui niciodată să li se întâmple copiilor cuiva. Omul în șlapi, din Sri Lanka, o să sune primul la 112, pentru că vorbește la telefon, la colțul străzii, în ziua lui liberă. Omul cu laptop-ul are o firmă de construcții. A adus de curând muncitori din Sri Lanka. E șansa vieții lor.

Dimineața devreme, Brașov, într-o zi de marți. Pur și simplu nu accept ca toți oamenii ăștia să treacă unii pe lângă alții așa, ca niște străini. O să se întâmple ceva.

Gust de la tine!

Nu-mi place să-mi împart porția de mâncare cu alții. Nu vorbesc de felurile alea gen “platou”. Mă refer la felul meu, ăla pe care mi l-am ales ca să-l mănânc doar eu. Adică fără tine.

Nu, nu vreau să gust din mâncarea ta. Știu, e o capcană, vrei din a mea. Așa e stilul tău, din secunda în care au așezat farfuriile pline pe masă, începi să scanezi mâncarea mea. Iau prima înghițitură, iar tu întrebi: “Cum e, e bun?”. Da, nene, e foarte bun. Acum vezi-ți de farfuria ta.

Chestia asta ți se întâmplă mai ales cu oamenii apropiați, sau cu familia. Cumva, în capul lor, să le dai din porția ta e o dovadă de iubire. Cum adică, să nu le dai măcar o bucățică? Dacă mai ai și copii, e rău de tot. Cum o să învețe copilașii tăi să fie generoși, dacă tu dai de la tine din farfurie? N-o să învețe de la mine, na! O să afle, în schimb, că e sănătos să ai și limite, uneori.

Cel mai tare îi iubesc pe ăia care așteaptă până aproape ai terminat. După care bagă nucleara: „Auzi, îmi dai și mie doar o bucățică? Una mică-mică?”. Nu mă, nu-ți dau nimic din ultima mea bucățică. Din marele meu „grand finale” alimentar.

Cel mai greu e la desert. Toată lumea știe că excesul de desert îți face rău. Dar nu dispera, salvatorii tăi sunt aproape, nu te lasă ei să faci diabet de la eclerul ăla minuscul. De la cupa ta stingheră de înghețată artizanală. Nu mai vorbim de papanași. „Împărțim? Că e cam mare!”. Da’ glicemia nu mi-o luați, mă grijuliilor? Am sunat io la SMURD-ul deserturilor și am uitat?

În fine, ați prins ideea. Fac parte din acea specie, tolerată dar nu protejată, care își vede de propria farfurie. Mănânc și plâng, vorba poetului. Plâng, copleșit de dragostea familiei mele. Tocmai mi-au spus, zâmbindu-mi înțelegător:

„Noi te iubim! Așa, egoist, cum ești!”

Câteodată

Câteodată îmi ajunge să stau afară, pe un scaun, să fie seară și să închid ochii.

Câteodată îmi ajunge un pahar de vin.

Câteodată e suficient să văd un copil zâmbind.

Câteodată nu am nevoie de nimeni.

Câteodată plâng și totuși mi-e bine.

Câteodată știu, pur și simplu.

Câteodată am un noroc chior.

Câteodată plec la magazin și ajung pe o terasă, la cafea.

Câteodată nu înțeleg, dar iubesc.

Câteodată mă tem, dar continui.

Câteodată e bine, pur și simplu.

Aș vrea să fie mai des câteodată.

Category: Humankind