Porumbelul și perseverența

Am găsit un nume potrivit pentru încrucișarea perfectă între prostie și perseverență: porumbelul.

Mă „lupt” de mult timp cu această specie care îmi impodobeste cu resturi digestive treptele de la intrare. Capacitatea excretorie a porumbeilor este peste medie. Vă jur, am studiat problema cu atenție! E ca și cum unul din scopurile existenței lor este producția de c@cat peste noi, muritorii fără pene.

Am încercat fără de succes diverse metode până de curând, când am reușit, riscându-mi integritatea corporală, să instalez țepi sub coama acoperișului. M-am bucurat sincer de panica din ochii lor ficși: „gu-gu-gu, gu-gu-gu, ce pana mea ai făcut cu căcăstoarea familiei mele?!” Sau cel puțin asta mi s-a părut mie că voia să-mi zică unul dintre specimene.

Bucuria mea n-a durat mult, pentru că de vreo lună găsesc într-una bețisoare pe trepte. Nu unul, două, nuuu… Am material de vreo două focuri mici de tabără pentru copii de grădi. Sau de o apocalipsă pentru furnici. Dar să revenim.

Se pare că modul în care am montat țepii a provocat o eroare de software în creierul (miniscul) al porumbeilor. În locul cu pricina (creierul sau acoperișul, alegeți voi) nu există destul spațiu ca s-o pună de un cuib, dar există suficient cât să fie motivați să adune bețe.

Porumbelul este o mostră de atitudine pozitivă combinată cu lipsa totală de analiză a propriilor acțiuni. Punem crenguța asta aici, din nou, că poate, de data asta, nu mai cade. A căzut de 357 de ori, dar cine știe! Oops, a căzut din nou, dar nu-i nimic! Uite-o acolo jos, o luăm din nou și… ați ghicit!

Mă întreb dacă există undeva vreun guru al porumbeilor, de care zburătoarele ascultă orbește. Vedeți, de aceea, noi, oamenii, suntem o specie superioară. Pentru că noi n-am face niciodată așa ceva!

Na, că mi-a scăpat porumbelul! Din nou…

Casă de marcat emoțională

Am trecut ieri pe la un hipermarket. Una din case avea un afiș mare pe care scria „Casă de marcat nefuncțională”. Am citit „Casă de marcat emoțională”. Era indisponibilă, evident. M-am plâns unui angajat din magazin, care a sărit să mă salveze. Mi-a oferit acces la alte trei case, dar i-am întors spatele și am plecat auncându-i o privire ucigătoare. La urma urmei, voiam doar să mă plâng.

Data viitoare nu mai merg la hipermarket imediat după ce ies de la psiholog 😁.

Generații

Mă uit la tata și repet: „Adică vrei să mergem de la Brașov la Arad și înapoi, ca să ai o discuție de o jumătate de oră?”. Răspunsul a fost da. Că nu există altă cale, așa se discută lucrurile, față-n față.

Dacă mă întrebai pe mine, aș fi rezolvat treaba aia la telefon. Sunt născut în 1975. Generația mea a crescut cu telefonul la ureche. Știm să ghicim adevărul din ton, dintr-o scurtă pauză în vorbire. Știm când să tăcem și cum să ne ascundem emoțiile într-o convorbire. Când avem ceva cu adevărat important de spus, te sunăm. Dacă ești om serios, o să ne răspunzi la telefon.

Ghinionul nostru e că milenialii au descoperit adevărul absolut. Adică mesajele scrise, pe care le citesc când vor ei. Nu există chestie mai cringe decât să fie sunați. Cum adică, să vorbim, că e important? Ești nebun?

Dar, stai! Că intră în scenă ăștia de la generația Z încolo, cu mesajele lor vocale cu tot. El vorbește cinci minute singur, și îți trimite ție monologul. Consumi și tu cinci minute să asculți (două jumate, la viteza 2x) după care vorbești și tu de unul singur și îi pasezi lui pisica. Pe vremea mea, când n-aveam chef să-l ascult pe vreunul, îi ziceam „vorbește-n pungă, te ascult eu mai târziu”. Fix așa.

Tata ar zice „Nu mai bine ne întâlnim? Vin eu la tine, nu fac decât o oră cu mașina”. Mie îmi vine să urlu: „Nu e naibii mai ușor să mă suni, decât să vorbim amândoi în punga lui și să facem schimb de pungi?”. Milenialul deja a trimis mesaj: „Bro, CF? dc nu scrii?”.

Mă întreb ce ne rezervă viitorul. Între timp, dacă aveți ceva important să-mi spuneți, cum ar fi că vă place cum scriu, vă rog frumos să mă sunați. Bine, accept și comentarii scrie, pe blog. Nu veniți la mine acasă, că n-o să iasă bine. Și, mai ales, nu-mi dați mesaj vocal.

Senzorii vieții

Când ies cu mașina din curte, senzorii mă avertizează apocaliptic că urmează să mă lovesc de gard. Opresc, mă uit: e loc. Mult. Înjur senzorii și-mi văd de drum.

Intru la toaleta cafenelei unde-mi place să stau să mă uit cum trece lumea. Nu la toaletă stau, ci pe terasă, iar lumea trece pe stradă. Ca să fie clar. Toaleta are senzor de lumină. Fac treburi și dau din mâini, ca să nu se aștearnă întunericul peste micul meu univers. Parcă aș fi la un concert, doar că muzica e doar în capul meu: „becule, stai aprins, becule…”

Senzori au și toaletele publice, alea automate. Știu una la mine în oraș care și vorbește. Română cu accent chinezesc, dar vorbește. Am râs de ea o dată, când am intrat, și după cinșpe secunde mi s-a deschis ușa fără preaviz. Cred că are și senzori de atitudine, de atunci îi dau bună ziua când intru. Vorbesc cu ea cu frica unui dezastru iminent. Așa cum m-a învățat bunica s-o salut pe țața Stana lu’ Popescu, vecina care te apuca de cap fără preaviz și te pupa bălos, cu gura ei fără dinți și cu un pic de mustață.

Și telefonul are senzori. Anul trecut, în sudul Franței, m-a băgat pe o bretea de autostradă care m-a dus înapoi de unde am venit, + 10 kilometri. Acum înțeleg că și șarpele ăla al infinitului, care-și mânâncă singur coada, a înghițit, probabil, vreun sistem de navigație cu senzori cu tot.

Există senzori în mingea de fotbal, ca să fie clară faza. În minibarul de la hotel, ca să nu fie neclară treaba. În ușa rotativă de la mall, ca să ne înghesuim impredictibil. În frigider, ca să afli ceea ce știi deja. În lift, ca să-ți fie frică mai cu stil.

Aștept să inventeze cineva un senzor care să detecteze nevoia mea de a respira fericit, ca prostul.

Aveți și voi dorințe încă nedetectate de senzori?

Sunt bărbat, mă spăl cu săpun de rufe

Mă rog, să nu exagerăm. Mă spăl cu gel de duș ieftin. Pe cap.

Vă rog nu vă grăbiți să dați cu pietre – există o explicație! Alta decât faptul că aș fi bărbat, deci, în consecință, spălatul e nerecomandat pentru că se diluează feromonii. Alta decât marketingul pentru masculi feroce, care ne încurajează să folosim lichidul magic, bun pentru păr, față, barbă, corp, zona intimă și lanțul de la bicicletă.

Și nu, nu vă inghesuiți să mă numiți înapoiat. Știu și eu că și bărbații din ziua de azi au nevoie de balsam pentru sprâncene și de cremă hidratantă pentru cuticule. A, și de gel cu jojoba după epilare. Știu, nu sunt ignorant, cum credeți voi.

Am, așadar, motivele mele. Ale omului simplu, nesofisticat, dar fudul. Am părul din ce în ce mai rar. Șamponele pentru răsfăț masculin îmi gâdilă tandru rădăcina, dar îmi lasă firul de păr prea moale și în bătaia vântului. Știm cu toții, din înțelepciunea populară: moale și în bătaia vântului nu e o situație pe care să ți-o dorești. Mai ales dacă ești bărbat peste 45 de ani.

Peste soluția asta, am dat din întâmplare. Eram deja în cadă, am întins mâna după șampon, dar nu era acolo. Îl luase fii-miu, el chiar are ce spăla. Ca mine, pe vremea mea (să fie clar). N-am strigat după ajutor, un bărbat adevărat nu face așa ceva. Un bărbat adevărat se holbează tâmp la opțiuni și alege la întâmplare.

Așa am pus eu mâna pe gelul de duș ăla ieftin. Cumpărat la urgență, anul trecut, în camping în Franța, pentru că altceva n-aveau. Ce să vezi, minune! Mi s-a întărit instantaneu părul, ca și cum ar fi fost de două ori mai des. Nu tu moliciune, nu tu slăbiciune. O pădure deasă de păr, fără poienițe. De atunci, sunt fericit.

Acum însă, am o problemă. Se termină gelul de duș, și la noi nu se găsește. S-ar putea să trebuiască să fac un drum până-n sudul Franței, să-mi mai iau. Și-așa îmi rămăsese gândul la ușița aia de lemn din camping, dincolo de care începeau dunele de nisip. Și de unde se vedea marea.

PS: nici nu știți ce tare și bățos stă firul de păr de la sarea din Mediterana. Chiar și fără gel de duș. Încercați, n-o să vă pară rău. Promit.

PPS: Nu, nu sunt în Franța. Dar aș cam vrea să fiu 🙂

Am pisică și nu înțeleg de ce

Dacă vrei să vezi cum e să nu-i pese nimănui de tine, ia-ți pisică.

Pe pisică o doare undeva de nevoile tale de orice fel, pentru că ea trăiește în prezent. Pentru cine nu are pisică, vă traduc: este pe deplin absorbită de propriile ei nevoi.

Bă, câinele îți topește sufletul cu ochii lui de cerșetor: „Haai, că ești un om buuun, ești singura mea șansă! Hai, boss, că te iubeeesc!” . „Hai, că știi tu, la o adică, la divorț, eu o să fiu singurul care o să te iubească orice-ar fi!”

Pisica, nimic, frate! Cel puțin a mea. Dacă încerci un contact vizual, ceva, cu ea, se uită la tine cum te uiți tu la o salată cu broccoli după zece mici și două beri: „fugi, bă, d-aici!”. Pisica mea pleacă, de față cu mine, să miorlăie la geam la vecini. Pisica e un fel de preaviz despre ce o să pățești, la o adică, la divorț.

Știu, ți-ai luat pisică pentru că arăta irezistibil. Ți-ai imaginat pufoșenia cum toarce la tine-n poală. Ai crezut într-o viață de tandrețuri drăgălașe. Ai văzut fericirea din ochii ălora cu pisică, în niște clipuri scurte pe Insta. Acum ai vreo două zgârieturi, de la tentativele eșuate de a o mângăia când n-are chef. Ce vorbesc eu aici, ai mâinile pline de cicatrici, fraiere.

Înțeleg, ai încercat și să-i vorbești frumos: „Haaai, pisi-pisi-pisi”. Dar degeaba. Individa are o memorie specială, de unde extrage fără preaviz dovezi ale comportamentului tău inadecvat din trecut.

Mă rog, să revenim la pisici, că m-a luat valul.

Pe pisică trebuie s-o iubești tu, fără să aștepți nimic în schimb. Așa cum face și ea. Și ea se iubește tot pe sine, necondiționat. Și te bagă în seamă pe tine, tranzacțional. Îi e sete? Miaaau! Îi e foame? Miau-miaauu! Vrea afară? Miiiu! Vrea s-o mângăi? Maaau! Dacă n-ai înțeles, „miau” ăsta e toată răsplata pe care o primești pentru că-i dai tot ce vrea.

Pisica este un animal inteligent, care înțelege când ai și tu ceva important de făcut. Fix, dar fix în momentul ăla, alege să-și facă actualizare de sistem în fața ușii. „Hai, intri sau ieși? Hai, pisi-pisi…!”. Se uită la tine cu privirea aia: „ce-ai, mă, ce te grăbești așa?” Vă rugăm așteptați, aplicațiile sunt în curs de optimizare.

Când a fost bolnavă, pisicii mele a trebuit să-i salvez viața cu forța. Două săptămâni jumate i-am dat apă, medicamente și mâncare cu seringa. A supraviețuit. De atunci, când mă vede, mă urăște sincer. Fuge la vecinu’, care n-a salvat-o de la moarte, dar îi dă bețișoare din alea, fast-food de pisici.

În final, un avertisment pentru cine n-are, încă, pisică: am pisică, pentru că mi-am luat. Thank me later.

Voi, ăștia cu pisică, aveți ceva de comentat?

Uite, mă, cum sunt românii!

M-am săturat să-mi tot explice lumea de pe net „cum sunt românii”.

„Românii sunt rasiști. Hoți. Mincinoși. Ipocriți. Elitiști. Corporatriști. Maneliști. Idioți. Needucați. Rușinea Europei. Sclavi. ”

„Românii sunt pâinea lu’ Dumnezeu. Buni. Ospitalieri. Românii sunt victimele altora. Generoși. Desurcăreți. Glumeți. Originea civilizației. Minunați.”

Eu suspectez că „românii” sunt oameni. Ca toți oamenii, românii, luați la grămadă, sunt toate astea de mai sus. Luați separat, nu sunt niciodată doar un singur lucru.

Sunt român. Nu sunt hoț, dar am mințit de multe ori. Sunt glumeț, dar uneori mă simt neputincios ca un sclav. Sunt și un pic ipocrit, pentru că și eu am vorbit, uneori, despre „cum sunt românii”. Sunt elitist, de multe ori, sunt simplu și generos, câteodată.

Sunt minunat pentru unii și ultimul jeg pentru alții. Pentru dușmanii mei (trăiască familia lor!), sunt o amenințare. Pentru familia mea, sunt o bucățică din ființa lor.

Am dat din coate ca să răzbesc, am înjurat în trafic și am luat la mișto oameni care n-o meritau. Am ajutat o bătrână să treacă strada, am donat bani pentru un spital și sânge pentru un om.

Am bârfit, dar am și încurajat. N-am furat, dar nici n-am făcut destul. Sunt educat, dar am fost prost și necioplit uneori. Sunt bun și rău în același timp. Painea și biciul lui Dumnezeu. Sunt un om din România.

N-am huiduit la concerte, da’ nici rasist n-am fost doar pentru că nu mi-a placut maneaua. Mi-am dat cu părerea când n-ar fi trebuit, și am tăcut când ar fi trebuit să vorbesc. Colectez selectiv, dar mi se pare o tâmpenie să interzici motorul termic mâine. Nu mă închin la icoane, dar nici nu scuip în ușa bisericii.

Așa că mai lăsați-mă cu „așa sunt românii”. Lăsați-mă în treaba mea de om imperfect, că sunt, deja, în prea multe feluri.

Păi și noi, să tăcem, așa, să nu zicem nimic de nimeni? Ziceți, mă, onorate instanțe dă pă net, dar ziceți și voi mai ușurel. Că se varsă pe scări clapele de la pianu’ ăsta al nostru, al tuturor.

Sexul giratoriu

S-a inventat sexul pentru cuplurile care sunt de mult timp împreună. Se numește, simplu și pe înțelesul tuturor, sexul giratoriu. Are indicatoare clare, cale bătută, benzi bine marcate și decor semi-îngrijit, pe mijloc. Dacă mai ai și copii sau ai trecut un picuț de 40 de ani, citește mai departe. Nu întreba de ce.

Să începem cu regulile. La intrarea în sexul giraroriu dai prioritate. Dai prioritate tuturor lucrurilor care existau în viața ta și care te așteaptă și la ieșire. Nu contează, respecți regulamentul și dai prioritate. Copilului care încă nu doarme sau care are pampersul plin. Vaselor nespălate. Certurilor de acum trei luni. Pisicii care miorlăie la geam. Postărior de pe grupul de parenting. După ce dai atâta prioritate, nu-ți mai vine să intri deloc. Dar dacă tot ai scos mașina din garaj…

Din fericire, n-ai cum să te rătăcești în sexul giratoriu (nici chiar dacă ești bărbat). La naiba, ai mai fost pe-aici! Te bagi, te-nvârți un pic în el și, când simți că te ia amețeala, pui avariile și tragi un pic pe dreapta. Apoi bagi iar, ușor, a-ntâia. La curbe mai troncăne un amortizor, mai huruie in rulment, alea-alea. Important e să nu crape motorul.

Sexul giratoriu nu e ca intersecțiile alea obscure din trecutul tău discutabil, când nu știai unde ești decât în ultima clipă. Ce vremuri, trebuia să citești frenetic semnele de circulație…(noroc că erau puține). În sexul giratoriu, dacă n-ar trebui să conduci, ai putea să povestești acțiunea cu ochii inchiși, la persoana a treia. E plin de indicatoare, dar le știi pe dinafară.

Din sexul giratoriu ieși pe o singură ieșire. N-ai cum s-o ratezi. Scrie mare, „spălătorie auto”. Giratoriul ăsta e mereu lângă o spălătorie. Nu e ca intersecțiile alea, pe lângă o plajă de corturi fără apă curentă.

După ce ai ieșit din sexul giratoriu, arunci un ochi în retrovizoare. Zărești, vag, amintirea vremurilor când conduceai mașină sport, nu dubiță de familie, ca acum.

Dar nu știu de ce v-am spus tocmai vouă povestea asta. La urma urmei, voi n-ați trecut niciodată prin sexul giratoriu. Aveți voi un prieten care a făcut o dată pană de motor, fix în sexul ăsta giratoriu, dar voi nu. Ei bine, nici eu, mai ales că de curând am schimbat și mașina.

De fapt, eu sunt aici doar ca să vă țin la curent cu ce zice gura lumii. Ce să zică, numai răutăți…

Pro tip: la mall, folosiți toaletele de copii

Nevoia, se zice, te învață. Un om care a învățat e dator să dea mai departe, iar eu nu mă dau în lături (read that again, că n-am cum să pun și căciuliță și accent). Iată, așadar, contribuția mea la progresul societății prin educație pe net.

Nu știu cum mai e la femei, că n-am mai fost de ceva vreme, dar la bărbați la toaletă situația e maro. Competiția e acerbă, locurile sunt limitate. La fel și capacitatea lui homo erectus de a curăța după el.

Din fericire, există o scăpare. Cabinele de toaleta pentru copii. Imaginează-ți: o oază de răsfăț doar pentru tine, într-o lume stresantă și împuțită!

În primul rând, e aproape întotdeauna liber. Tot ce trebuie să faci este să treci pe lângă semnul ăla de „copil cu scutec”. Jenă? Mai degrabă lipsă de motivație aș zice! Dacă „de ce”-ul tău e suficient de puternic, „cum”nu va mai fi o problemă. Cu plăcere. Dacă totuși îți mai e frică de penibil, strigă așa: „Gigele, tată, aici ești?”. Și apoi, țup, înauntru, ca iepurașul cu același nume!

Închide ușa după tine și instalează-te pe tron ,ca un împărat. Maximizează beneficiul emoțional, gândindu-te la plebeii care încă se bâțăie afară, așteptând un loc liber la adulți.

Apoi privește în jur la regatul tău – e cam mic colăcelul, stai un pic pe vine, dar învingătorii nu se încurcă de detalii. Scoate (și) telefonul – fără de care nu există satisfacție completă, se știe. Verifică dacă am mai postat ceva pe www.manuelpaun.com (he, he, știai tu bine că nici un sfat nu e gratis). Hai, like, share, subscribe!

Lasă lucrurile să curgă. Nicăieri nu se trăiește clipa mai intens decât în spatele unei uși încuiate de toaletă. Timpul se dilată, eul fragil și încordat, se relaxează. Apropo de relaxare, la cabinele de copii e aproape întotdeauna hârtie.

Părinții au mereu hârtie la ei. Trăiesc bântuiți de spectrul lipsei de hârtie în caz de căcuță iminentă. Pe cale de consecință, consumă mai puțin din hârtia mall-ului. Asta și pentru că au întotdeauna la ei o marcă preferată de șervețele eco-vegane, singurele care au voie să atingă poponeața odraslei. Aici aș fi vrut să fie o plasare de produse și să fac un ban cinstit. Din fericire (pentru produs), nu mă cunoaște nimeni. Dar, cu ajutorul vostru, vin tare din spate.

Dar hai să ne întoarcem la tine. Tu nu ești genul căruia îi trebuie șervețel vegan. O hârtie de-aia prin care nu trece degetul chiar din prima secundă e suficientă.

Este posibil ca, în timp ce trăiești clipa, să detectezi auditiv apariția vreunui părinte al cărui copil vrea ceea ce tu ai obținut deja. Nu te lăsa, plantează confuzie în mintea inamicului. Mormăie enervat: „Hai mă, Gicuțule, hai mă tată odată, că ne așteaptă maică-ta la casa de marcat!”. Sau, Sun Tzu style, dacă vrei să îndepărtezi intrușii definitiv: „Aoleu, iar căcuță moale? Vezi, că ai stropit peste tot!”.

La final, ieși victorios din cabină și spală-ți mânuțele la chiuvețica aia care-ți vine până la genunchi. Blavoo, blavoo! Ai leușiiit!

Cam asta a fost pentru azi la secțiunea sfaturi gratis. Pregătesc și o secțiune pe bani, plină de conținut. Căcălău. Te anunț eu.

Hai, te pup, că bate un puști la ușă ca disperatu’, și trebuie să trag apa…

Maestrul zen și muștarul de Dijon

Astăzi îți ofer o scurtătură către evoluția spirituală. Hai, recunoaște, e cam lunguț drumul și mai avem și treabă. Thank me later.

Nu mergi în Bali, mergi la magazinul de cartier de lângă mine. Știu, ți-ar fi plăcut într-un retreat. Apropo, m-aș fi așteptat ca genul ăsta de chestii să se cheme “advance”, nu „retreat”, dar nu e treaba mea.

În magazinul de lângă mine încap cu greu trei persoane în afară de vânzătoare. Ai șanse maxime să nimerești în fața ta un maestru (de) zen. Știi cum se zice, când elevul e pregătit maestrul apare.

Și tu, te duci pregătit. Ai fugit de la muncă, ai lista de cumpărături la tine, trebuie să ajungi înapoi. Ei bine, când ajungi la magazin, așa, pregătit cum ești, maestrul de zen e deja acolo.

Maestrul trăiește în acum, nu ca tine, care te uiți la ceas ca un apucat. Nu știi de unde a venit și când pleacă. E deja acolo, în fața ta, vorbește cu vânzătoarea. De fapt, ca orice iluminat, vorbește puțin și rar. Mai mult se holbează la rafturi.

– Ăăă…dați-mi și niște salam. Cinci felii.

Pauză. Ne concentrăm pe expirație. Vânzătoarea feliază salamul.

– Nu din ăla, din celălalt.

Pauză un minut, timp în care scanează raftul din dreapta. Ridică un deget.

– A, muștar aveți?

Vânzătoarea arată și ea cu degetul la borcanele galbene. De trei feluri.

– Doar așa aveți? De Dijon, nu aveți?
– Doar așa, domnu’, la fel ca ieri.
– A, atunci lăsați…

Cheia este să-ți observi emoțiile cum țâșnesc haotic, ca dintr-un aspersor defect. Și să le lași, cu blândețe, să te facă fleașcă.

Maestrul continuă, nestingherit. Timpul este o iluzie- „Maya”, cum spun hindușii. Și tu stai acolo, pe timpul tău de discipol cu rate la bancă, și te gândești: Mai ia?

Binențeles că mai ia! Urmează pâinica, un pateu cu brânză, două pachete diferite cu biscuiți și niște șunculiță din aia bună. Toate cu pauze între ele, parcă-l asculți pe Eckart Tolle. Când crezi c-a terminat și dă să plătească, intră momentul teleshopping – „…dar stai! Ați primit cumva ouă?”

Maestrul locuiește în zonă. Vine zilnic. Vânzătoarea trăiește în Ziua Cârtiței. Tu te ții de telefonul din buzunarul de la spate, care a început să vibreze cu mesaje de la muncă mai ceva ca o jucărie pentru adulți.

Când maestrul de zen iese, în sfârșit, pe ușă, în urma lui rămâne un gol pe care nimeni nu îndrăznește să-l umple. Te uiți tâmp la vânzătoare, te întorci pe călcâie și pleci fără să cumperi nimic.

Pentru că, nu-i așa, dragii mei, în viață importantă e călătoria, nu destinația. Degeaba mergeți la hipermaket, la casele alea self-service, că acolo nu e pic de dezvoltare personală.

Vouă, celor puțini care chiar vreți să vă schimbați viața, vă dau adresa magazinului de lângă mine, în privat. Sau mai bine vin și eu cu voi, că mi s-a terminat muștarul. Sigur n-au din ăla de care vreau eu, de Dijon, dar nu strică să pui o întrebare, două.

Category: Dezvoltare si iluminare