Category: Breaking news

Delir de iarnă, în martie

Cine sunteți voi, prietenii mei de pe Facebook, care ieri, când a dat ninsoarea asta la Brasov, ați început să postați entuziasmați : „Ia uite ce frumos, a revenit iarna în martie!”? Ridicați mânuța, să vă vedem!

Desigur, locuiesc de suficient timp la Brașov ca să știu că nici în aprilie nu poți să te marchezi sigur „safe from iarnă”, dar să te bucuri…? Băă, îngheață măinile, derapează roțile, doare spatele de la dat zăpada, alea-alea! A trebuit să scot lopata de unde o ascunsesem să n-o mai văd, să pun ghetele alea groase când de-abia mă dădusem la tricou! Și voi, nimic, happy pe câmpie, cu zapada care vă mângâie tandru gleznele….

Hai să vă iau altfel. Mor frunzulițele pe copăcei, degeră ghioceii, natura se bagă la loc sub piatra unde a dărdâit de frig toată iarna și voi? Voi de ce aveți zâmbetul ăla pe toată fața? Nu vă pasă de ghiocei? Nu vă e milă de mugurași? 

Știu, sunteți din ăia care la jumatea lui octombrie puneți postări cu sezonul de ski de anul trecut și scrieți „Vinee, vineee!” Vă cunosc, sunteți cei care dați share la vorbe de înțelepciune precum: „nu există vreme rea, doar echipament necorespunzător!”. 

Îmi sunteți dragi, să știți! Am fost și eu ca voi, dar din liceu am mai crescut. M-am boșorogit, de fapt. De-abia aștept vara, să uit de zăpezică și să mă coc de cald. Promit să am echipament corespunzător: pantaloni scurți și tricou. A, și un pahar de ceva rece în mână, ca să-mi aduc aminte de ziua de azi.

Potopelul

Am urmărit cu atenție și îngrijorare avertizările despre ciclonul care urma să înghită, îmcepând de ieri țărișoara. Am ieșit pe terasă și am privit în zare. Mă țineam strâns de balustradă și îmi imaginam cum, peste doar câteva ore, voi fi măturat de urgie.

Mă împăcasem cu soarta mea. Fusesem deja la hipermarket, unde sute de oameni se înghesuiau să-și cumpere cele necesare pentru potop. Coșurile erau pline cu bere, vin, mici, hârtie igienică, ulei, pâine, salam și muștar. Am luat și eu înghețată, că nimeni nu vrea să privească moartea în ochi cu burta plină de broccoli. 

Pe drumul spre casă a început să plouă ușurel, cât să facă să-mi curgă praful de pe mașină cum curge machiajul la fete când le-a făcut prostul ăla să plângă. Dar uite, uite că se întețește! În curând, cerul o să se întunece, telefoanele o să zbârnâie de coduri, clopotele o să bată, Noe o să ridice ancora și Dorothy o să decoleze. Poate reușesc, totuși să ajung acasă.

Am reușit. Acum stau la geam și mă uit cum picură din cer așa cum îmi picură mie bateria de la chiuvetă când n-am închis-o pe ultimii trei milimetri. E ora la care au zis ăștia că o să mă înghită apele, și la cum arată, mai pe seară trebuie să ies să ud iarba, că se usucă naibii de tot.

Sunt de-a dreptul nervos, mă simt păcălit. Am urmărit trailer-ul de la potopul ăsta cu sufletul la gură, am luat și bilet la 4DX. Și, după atâta pregătire, primesc un potopel? Chiar așa, nici măcar un Ro-Alert, nimic? 

Deschid ușa, ies pe terasă, și strig, precum regele Theoden: „Is this all you can conjure, Sauman?”. Intru înapoi în casă și cobor la frigider. Bine măcar că am luat înghețată. Și că există Lord of the Rings. 

Apocalipsa, acum

Stau la mine pe terasă, la Brașov și asist la apocalipsa muzicală. Evident, fără voia mea. 

E ultima zi cu temperaturi de vară, de mâine vine potopul. Nu sunt singurul care știe asta, Brașovul e plin de oameni care au ieșit să-și trăiască intens ultimele clipe de soare. Cât mai zgomotos posibil, dacă se poate. 

Nu vă pot descrie shaorma auditivă „cu de toate” de care am parte live. Peste copacii de vis-a-vis se aude o combinație imposibilă între muzică populară și o voce de fetiță care face karaoke în italiană: „Ma-ma-ma, ma-ma Maria-maaa”. Ambele melodii se amestecă într-un urlet dezarticulat, ca un fel de duel în care ambii participanți s-au ciuruit reciproc și acum se trece la faza pe cuțite. Parcă-l văd pe John Wick urcând scările alea spre Sacré-Coeur, spre duelul final. 

Brusc, se termină populara și, din zona unde fusese karaoke, începe o tânguială din care nu rețin decât „ciocolată” și „e mulată”. Oricum nu sunt sigur că vreau să înțeleg mai mult. 

Noroc că vin ajutoare. Din spatele casei mele răsună Sabrina:  „Boys, boys, boys…”. îmi trezește niște amintiri din clasa a VIII-a, când melodia nu mă interesa, dar urmăream cu mare atenție videoclipul. Mă trezește din visare un „Opa! Opa!” care vine de peste vale. Semn că cineva și-a lăsat sufletul în Thassos, deși trupul lui înghite cârnați pe undeva, prin Șcheii Brașovului. 

E ultima zi înainte de potop. Mă duc să iau boxa aia mare, de jos. O s-o aduc pe terasă. Apocalipsa asta de week-end merită niște Metallica. 

Surpriză, surpriză!

Avem două bilete la Taylor Swift, la Varșovia. După multe săptămâni de căutări și câteva zile de dat refresh într-una pe site-ul oficial. După o lungă perioadă în care nici n-am îndrăznit să-i spun lu’ fii-mea că speram și căutam. Avem bilete. 

Nu vă pot descrie bucuria din ochii ăia de nici 12 ani, când a aflat. M-am gândit cum ar fi fost să fi putut eu merge la Metallica sau la Maiden la 15-16 ani. 

Acum sunt ușor confuz. Nu credeam cu adevărat că o să ajung în Polonia în vara asta. Dacă aveți vreun sfat, vreo recomandare, (despre Polonia sau despre concert ) băgați și voi un comentariu pe-aici. 

PS: Și sugestii pentru cei doi băieți care o să ducă fetele la concert, că la mai mult de două bilete nu prea pot spera. 

PPS: Fără mesaje vocale, vă rog😂. 

Canicula mea dragă

La mine acasă, la Brașov, centrala merge minim 5 luni pe an. În martie e de multe ori mai frumos decât în aprilie, cu excepția zilelor în care trebuie să dau la lopată un metru de zăpadă căzută într-o zi-jumate de nins încontinuu. Sunt zile-n șir când nu văd soarele de nori, bate vântul și plouă de nu se mai oprește.

Așa ca lăsați-mă să mă bucur de vară, de soare și de 38 de grade. E ca o febră care mă face să visez frumos, și care nu vreau să-mi treacă.

Oameni frumoși

Am fost aseară la Five Finger Death Punch. Mișto show-ul, foarte mișto conexiunea cu publicul.

Publicul, apropo, mi-a plăcut. Niște elitiști, evident, că așa au ajuns să fie ștampilați indivizii care au bani de bilet și pretenția să primească ce scrie pe afiș. 

E drept, nici trupa nu a dat o tură înainte, prin Centrul Vechi în căutare de lecții pentru fani. Și da, a fost și aici cu „we are all the same”, cu toleranță și cu dragoste. A fost chiar și cu un scurt discurs despre 4 iulie și despre ce ne apropie ca oameni. Discurs scris de solist și citit în română de cineva, pe scenă. Publicul a aplaudat și a cântat, spontan, „La mulți ani”. În lipsă de manele am cântat așa, needucați, ca fraierii,  împreună. 

Mi-a plăcut mult, aseară, de oamenii de lângă mine. Frumoși, imperfecți, bucuroși, uniți de muzica pentru care au venit acolo.  

Eu unul, mai merg și altă dată.

PS: în fotografie, momentul în care trupa a ales, din public, doi copii și pe mama lor. Cei trei au trăit de pe scenă următoarea melodie❤️.

Poziția (de ofsaid) a realistului miștocar

Nu există poziție mai satisfăcătoare în viață decât aia de „realist miștocar”. Cel puțin pentru individul în cauză. 

Realistul miștocar nu speră, că doar nu e prost. Nu-și exprimă așteptări pozitive în public, știe că așa ceva nu se face. Să speri e lucru nașpa, te expune la ridicol. Înseamnă să-ți pui emoția la bătaie într-o situație pe care n-o controlezi tu. 

Așa că realistul miștocar le explică tuturor că situația e de rahat, că n-are cum să iasă bine, că degeaba credeți voi că se poate întâmpla ceva bun. Dacă totuși iese bine, au ei o explicație: am avut noroc, că de fapt suntem praf. 

Am avut vreo doi din ăștia la o masă de lângă mine, ieri, la meci. Ce mai zâmbete superioare, ce mai ironii fine, ce mai priviri cu subînțeles! Au sfârșit prin a aplauda Olanda, că deh, v-am zis io că ai noștri sunt vai de ei. Meritau, nene, românii, disprețul lor superior de păreriști autorizați.

Între timp, azi au mai apărut prin feed-ul meu și  alții. Apostoli glumeți ai apocalipsei, care scriu de trei săptâmâni la cartea asta pe care am citit-o noi aseară. Au ieșit la interval, să-i vedem toți câtă dreptate au avut ei să fie cinici și miștocari. 

Atât am să le zic. Eu am sperat, poate mai mult decât aveam motive s-o fac. Mi-am dorit, deși poate nu era cazul. Am fost dezamăgit, cu toate că, realist vorbind, mă puteam feri de asta.

Simt că mai sunteți și alții ca mine. Eu vă promit că data viitoare o să sper din nou. Nu-mi place poziția, mereu afară din joc, a realistului miștocar. 

Fotbal și emoție

Nu le am cu fotbalul. Bă, da’ chiar nu le am. Dar n-am să uit niciodată cum m-am uitat la meciurile de la Mondialul din ’90.

Aveam paișpe ani jumate, tremuram de libertate și de speranță. Și de viața pe care n-o înțelegeam, dar care venea spre mine ca un val în care de-abia aștepți să te-arunci, într-o zi fierbinte de august.

Emoțiile admiterii liceu, gustul de Coca-Cola după comunism, primele guri de bere cu tata. Prăjitura cu lămâie a mamei, de pe masa din fața televizorului. Nesiguranța, bucuria, dezamăgirea, senzația orice lucru pe care ți-l dorești, este posibil. Toate se amestecau cu fotbalul.

Și urlam, săream, ne luam în brațe. Să fim văzuți, să fim auziți până pe stadioanele care erau în altă lume, despre care nu știam mare lucru. Să (ne) simțim împreună. „Gooool! Goool, băă! Româniaaa! Bine măăă!” A fost un val de emoție pe care aveam să trăiesc până in ’94 și mai departe. Un val care a devenit parte din mine.

De-aia, deși nu mă pricep mai deloc la fotbal, în zile ca astea se trezește în mine eu, cel de-atunci. Fii-miu, paișpe ani jumate, e lângă mine, în fața televizorului. Mă uit la el. Mă gândesc la noi. Urlăm, trăim, sperăm. 

Hai, România! 

Bravo, băieți! 💙💛❤️ Ce meci! 

(Mi s-au tăiat picioarele, când marea aia de români au cântat imnul.)

Uite, mă, cum sunt românii!

M-am săturat să-mi tot explice lumea de pe net „cum sunt românii”. 

„Românii sunt rasiști. Hoți. Mincinoși. Ipocriți. Elitiști. Corporatriști. Maneliști. Idioți. Needucați. Rușinea Europei. Sclavi. ”

„Românii sunt pâinea lu’ Dumnezeu. Buni. Ospitalieri. Românii sunt victimele altora. Generoși. Desurcăreți. Glumeți. Originea civilizației. Minunați.”

Eu suspectez că „românii” sunt oameni. Ca toți oamenii, românii, luați la grămadă, sunt toate astea de mai sus. Luați separat, nu sunt niciodată doar un singur lucru. 

Sunt român. Nu sunt hoț, dar am mințit de multe ori. Sunt glumeț, dar uneori mă simt neputincios ca un sclav. Sunt și un pic ipocrit, pentru că și eu am vorbit, uneori, despre „cum sunt românii”. Sunt elitist, de multe ori, sunt simplu și generos, câteodată. 

Sunt minunat pentru unii și ultimul jeg pentru alții. Pentru dușmanii mei (trăiască familia lor!), sunt o amenințare. Pentru familia mea, sunt o bucățică din ființa lor. 

Am dat din coate ca să răzbesc, am înjurat în trafic și am luat la mișto oameni care n-o meritau. Am ajutat o bătrână să treacă strada, am donat bani pentru un spital și sânge pentru un om. 

Am bârfit, dar am și încurajat. N-am furat, dar nici n-am făcut destul. Sunt educat, dar am fost prost și necioplit uneori. Sunt bun și rău în același timp. Painea și biciul lui Dumnezeu. Sunt un om din România. 

N-am huiduit la concerte, da’ nici rasist n-am fost doar pentru că nu mi-a placut maneaua. Mi-am dat cu părerea când n-ar fi trebuit, și am tăcut când ar fi trebuit să vorbesc. Colectez selectiv, dar mi se pare o tâmpenie să interzici motorul termic mâine. Nu mă închin la icoane, dar nici nu scuip în ușa bisericii. 

Așa că mai lăsați-mă cu „așa sunt românii”. Lăsați-mă în treaba mea de om imperfect, că sunt, deja, în prea multe feluri. 

Păi și noi, să tăcem, așa, să nu zicem nimic de nimeni? Ziceți, mă, onorate instanțe dă pă net, dar ziceți și voi mai ușurel. Că se varsă pe scări clapele de la pianu’ ăsta al nostru, al tuturor.

Breaking news! Maneaua de la Coldplay

Ați văzut asta?

Bă, băieți, nu sunt fan Coldplay. Nu e vina lor, ei sunt buni, au publicul lor. E vina mea că am câțiva ani în plus și am prins (și) alte valuri în muzică. Dar știu ceva oameni care sunt fani, și care sunt astăzi la concertul Coldplay.

Nici fan manele nu sunt, tot din motivul de mai sus. Ar mai fi și altele, dar nu e important. Știu și ceva iubitori de manele. Nu prea cred că ăștia sunt astăzi o majoritate la concertul Coldplay.

De-aia, stau și mă uit la clipul ăsta și văd că cineva, undeva, nu a înțeles diferențele dintre cele două tipuri de public. Desigur, poate exista o oarecare suprapunere între ele. Cred însă că majoritatea celor care au plătit bilet la Coldplay nu au avut printre așteptări și un moment de manele cu Babasha. 

Nu e vorba de fițe, de elitism sau alte cele. Se pot umple stadioane și pentru un concert cu manele. Dar nu prea văd concertul respectiv întrerupt pentru un moment Metallica. Nici măcar de dragul de a sparge niște bariere. 

Eu nu zic că sunt ok huiduielile. Nu sunt. Nu-ți place manelistul invitat, enjoy your 3 minutes of cringe, în tăcere. Poate nu te-ai documentat tu suficient la ce trupă „manifest” ai luat bilet.

Da’ nici fanul experimentului din seara asta nu prea aș fi. Sigur, e dreptul celor de la Coldplay să strige asumat un fel de „Hello, Budapest!” în numele diversității, la București. E publicul lor, fac ce vor cu el.

Ce nu prea îmi place mie e să-mi explice unii pe net că „românilor” de fapt le plac manelele, așa, din oficiu și că sunt ipocriți și rasiști dacă neagă. Vorbiți, mă, în numele vostru!

Voi, ce ziceți? Ați fost la concert? Cum vi s-a părut?

error

V-a plăcut? Dați mai departe! :)

Verified by ExactMetrics