Ghem

Sunt zile când te faci ghem. Strâns, strâns, te înfășori cât ține sfoara. Te răsucești peste tine însuți, să-ți fie cald, să-ți fie bine. Cu cât te răsucești mai mult, sfoara te strânge, ca o mână de străin care nu știe când treci tu granița dintre siguranță și durere. 

Nu e nimic acolo de înfășurat. În mijocul ghemului e doar celălalt capăt de sfoară. Oricât te-ai înfășura în jurul lui, nu e suficient. 

Sunt zile când ghemul se deșiră, ca o minge improvizată de o gașcă de băieți. Care joacă fotbal cu ce-au găsit prin sertar, pe la bunica. 

Zile în care din ghemul tău o fetiță de șapte ani împletește cea mai frumoasă bentiță de pe pământ, pentru păr de prințesă. 

Ș sunt zile în care capetele aței se întâlnesc și se țin de mână, așa cum trebuia să fie. Cerc, nu ghem. 

Repede, repede

Are vreo cinci ani, codițe și bicicletă roz. Părinții ei nu se opresc, merg la câțiva metri mai în față. 

Strigă: „Mamaaaa!”. Degeaba. Face o cută între sprâncene și își subțiază buzele. Apoi adaugă, doar pentru ea: „Las’ că vă prind eu din urmă!”.

Demarează pe bolidul roz. Mami și tati n-aveau nicio șansă, oricum. Avea să-i ajungă din urmă mai repede decât credeau.

Unu. Doi.

Unu. Trăiești uneori momente în care, cu cât înțelegi mai mult contextul, cu atât mai bogată devine experiența. La un muzeu de artă sau într-un oraș cu multă istorie. Dacă știu la fel de mult ca tine despre asta, experiențele noastre se întâlnesc și facem clic. Dacă nu, eu văd pietroaie unde tu vezi imperii. 

Doi. Odată, de mult, am privit Perseidele întins la gura unui cort. Nu aveam cu ce să fac poze, nici nu m-aș fi gândit să încerc. Nici nu știam că au un nume. „Cădeau stele”, atât. Stăteam pe spate, în iarbă, mirosea a lemn ars, de la focul aproape stins. Nu-mi trebuia să știu nimic în plus ca să mă întâlnesc cu tine.

Unu. Doi. Unu. Doi. Eu. Tu. Noi. 

Niște puști la o terasă

La terasă, la o masă de lângă mine, niște băieți și fete de 18-19 ani. Nu e o gașcă „de fițe”, sunt frumoși, tineri și naturali. 

„La a mea, n-am din aia de ținut cotul. Dar cică e mai bine așa, ajută la postură” dă din mâni una dintre fete. Mă gândesc la mine prăbușit într-o parte, pe cotieră, când îmi sucesc spatele. Mă gândesc și la Renault Twingo, prima mea mașină. Nici aia n-avea cotieră, nici aer condiționat. Avea patru roți care se învârteau ca nebunele până la mare. Și postura mea era mai bună, e adevărat, dar bănuiesc că nu de la lipsa cotierei. 

Unul dintre puști povestește despre „singura dată când a prins verde în interecția X”. Când ai carnet de puțin timp, totul pare ieșit din comun. În plus, îți amintești foarte bine regulile de circulație, și înțelegi că părinții tăi nu prea le respectă. 

Mai ales tații. “Tata accelerează când vrea să-l depășească cineva. Moor când face chestia asta!”. Își dă cu palme peste frunte. Cineva de lângă ea intervine: „Taică-miu știi ce face? Frânează în fața ăstora. Cică să le dea o lecție, auzi, bă, la el!” Copiii cuiva se întâlnesc cu tații cuiva, în fiecare zi, prin giratorii. 

Puștii sunt relaxați, nu e prima dată când observă că părinții lor au defecte. Dimpotrivă, au liste lungi de notițe. Ani de zile de observații, pe care le poartă după ei seara, pe la terase. 

„Mie mi s-a închis părul la culoare după ce m-a tuns tata zero!”. Arunc o privire discretă la presupusa victimă a unui abuz parental.  „De fapt, m-am tuns eu singură strâmb și eram doar cu tata acasă.  Și n-a știut ce să facă, pentru că mama era plecată”. Răsuflu ușurat. Uneori, linia fină dintre abuz și incompetență face toată diferența. 

Grupul se desparte, în cele din urmă, cu lejeritatea celor care știu cu siguranță că se vor vedea și mâine. Băieții și fetele care sunt doar prieteni se îmbrățișează cumva din lateral, printr-o mișcare pe care par s-o știe toți și care nu exista „pe vremea mea”.

Zâmbesc în sinea mea și mă ridic și eu să plec. O să fie ok, tinerii din ziua de azi. Și eu o să fiu un pic mai atent mâine, la volan. 

Drumul înapoi

Drumul înapoi către casă, pe direcția Budapesta-Arad-Brașov, îmi lasă mereu un gust amar. L-am făcut în fiecare an din 2020 încoace, la finalul unor ture cu mașina în care veneam după cinci, șase mii de kilometri prin Europa. 

Ei bine, se întâmplă o chestie după Budapesta, când intri pe M5. Autostrada devine neîncăpătoare. Tot atâtea benzi are, ca aia din Franța, sau din Slovenia, dar nimeni nu mai vrea să circule pe banda 1. Știu, uneori sunt TIR-uri pe prima bandă, dar eu nu despre asta vorbesc. Banda a doua era plină de mașini care mergeau înghesuite, la doi-trei metri una de alta, cu 90-100 la oră. Mai exact, dacă mergeam pe banda 1 devansam de multe ori pe cei din coloana de lângă mine. 

Mașinilea astea de pe banda 2 aveau numere de România, de Germania, de Italia, de UK. Nu le cunosc șoferii, dar aș fi gata să pun un pariu. Nu de alta, dar ți se pare foarte ciudat să mergi relaxat mii de kilometri, și fix dincolo de Budapesta, spre România, să înceapă apocalipsa spaniolilor și a nemților care se suie peste mașina ta cu a lor. Ca să fie clar, erau și unii care nu se grăbeau. Mai exact, unul cu numere de Elveția. Mergea liniștit pe prima bandă, mânca un castravete. 

De data asta am evitat nebunia de la Nădlac 2. Ne-a scos GPS-ul de pe autostradă și am intrat pe la Vama Cenad, unde am avut fix două mașini în fată. La Nădlac era timp de aștepare o oră. Dar să știți că nu așteptarea te omoară, ci stresul. „Descurcăreii” care depășesc pe banda de TIR-uri pe fraierii care așteaptă regulamentar. „Șmechereii” care virează brusc și ți se bagă în față pe coloana ta, ca să căștige ei doi metri. Nu așteptarea e problema, ci aproapele nostru. 

Mai e ceva. N-am văzut nicăieri atâtea mașini oprite pe banda de urgență ca pe autostradă la noi. Unora li se strică mașinile, probabil, dar am trecut pe lângă multe mașini ale căror ocupanți păreau mai degrabă să se fi dat jos ca să se relaxeze un pic. De triunghi sau avarii, nici vorbă. 

O altă chestie interesantă mi s-a întâmplat la o benzinărie, pe autostradă, în apropiere de Sibiu. Acolo, pe la prânz, cu parcarea/pompele pline de mașini, angajații închiseseră ușile benzinăriei ca să facă… schimbul de tură. Mă gândeam că în 2024 s-o fi inventat și vreo metodă de a face asta fără a închide toată șandramaua, dar deh…

În final, tot ce contează e să ajungi acasă cu bine. Din păcate, pentru noi asta încă înseamnă „viu și întreg”. Ar putea însemna și „obosit, dar relaxat, bucuros de experiență”. Eu unul, încă mai sper. 

Plătește, că nu se știe

Sunt în Budapesta și mă uit la parcometru ca la un totem păgân. 

E plin de mâzgăleli, are o găurică, o fantă cu un semn de card pe ea, un buton albastru, unul alb și unul roșu, lângă care scrie mare: „stop”. Mai are și mult scris în maghiară, dar nu mă sperii, că vin din Polonia, unde am folosit de mai multe ori Google translate. E adevărat, nu pentru parcometru, alea poloneze știau mai multe limbi.

Fanta e pentru monede, dar eu n-am. Am plătit peste tot în Polonia cu cardul, așa că sunt pe punctul să fac asta și aici. Mă holbez la scrisul în maghiară prin lentila lu’ google, dar nu găsesc nicăieri nimic scris de plata cu cardul. E doar o deschizătură cu semn de card și atât, fără vreo tastatură pentru PIN. 

Se duce A să facă rost de forinți de la o cafenea din zonă. Dispare după colțul străzii și eu rămân cu doi copii lângă mașină, cu un sentiment subtil de incompetență. Mă sprijin de parcometru, așa cum ne sprijinim cu toții, uneori, de sursa problemelor noastre. Vine A cu fisele. Pe mașinărie scrie să băgăm monede și să apăsăm butonul verde. Care nu există, așa că îl apăsăm oe cel albastru. Parcometrul înghite fisele, le ține un pic în gură și le scuipă înapoi. De trei ori.  

Oricum observăm că pe parcometru scria că se plătește în zilele lucrătoare, și era sâmbătă. Asta trebuie să fie. 

Totuși, oprim o doamnă care trecea prin zonă. Doamna nu vorbește decât maghiara. Și trei vorbe de germană, dar (din fericire) nu alea pe care le știu eu de pe niște casete video din anii ’90. Ne decurcăm cu telefonul. „Aaa, nuu, nu merge cu cardul” citesc pe ecran. „Monede only”. Păi și fanta de card? N-am mai întrebat, n-avea rost. Oricum, aveam deja monede. 

Dar stați să vedeți. Doamna, foarte amabilă, insistă să ne explice că trebuie să plătim, pentru că azi se lucrează, chiar dacă e sâmbătă. Ea se duce spre serviciu, se recuperează nu știu ce „punte” din iulie. O las să vorbească, ne despărțim zâmbind.  Mă gândesc că nu e treaba mea de turist când au ungurii liber, e sâmbătă și gata. 

Plecăm de lângă mașină fără să plătim. La capătul străzii, șoc și groază. O altă doamnă, de data asta de la serviciul parcări, face poze la mașini și le pune niște punguțe roșii sub ștergătoare. În punguțe, evident, hârtiuțe. După treizeci de secunde de limbajul semnelor ne lămurim cu stupoare că prima doamnă avea dreptate. Sâmbata aia era, pentru unguri, lucrătoare. Pe parcomate scrie, doar în maghiară, că se plătește în zilele lucrătoare. Problema ta că ești turist și nu ești la curent cu realitatea din Ungaria. 

Mă duc fuga la parcomat și repet figura cu fisele căzătoare și cu butonul albastru care trebuia să fie verde. În cele din urmă, apăs, la întâmplare, și pe butonul alb după cel albastru. Iese biletul, dar doar dacă știi combinația norocoasă de butoane. Mă întorc la mașină și bun biletul pe bord, victorios. Lângă mine, doamna de la parcări dă amendă unei alte mașini cu număr străin. Îmi zâmbește scurt, fără cuvinte, dar cu subînțeles: „Așa, domnu’, vedeți că se poate?!”

PS: Budapesta chiar e foarte frumoasă. Vă zic doar atât. Dacă mergeți cu mașina și vedeți zeul parcometru, dați-i ofrandă câteva fise. Așa, ca să fiți siguri. 

error

V-a plăcut? Dați mai departe! :)

Verified by ExactMetrics