O explicație necesară

Am scris ieri niște clickbait care avea legătură cu o cheie de filtru (auto).

Se pune întrebarea de ce am cheie de filtru daca nu sunt mecanic auto. Ei bine, am luat-o ca să desfac un filtru de impurităti de la centrala termică, deoarece nu sunt nici instalator.

Pe acelasi principiu, mai am acasă cazma deși nu sap niciodata, dar o folosesc de câteva ori pe an ca să sparg gheata de pe șina de la poarta culisanta. Ați ghicit, nu sunt nici grădinar, nici expert în porți.

Să știți, însă, că sunt un om normal. Am o bicicletă eliptică pe care o folosesc pe post de suport de haine, ca toată lumea. Și o pungă cu pungi, în care am câteva pungi speciale, de care nu mă ating niciodată.

Am un sertar cu cabluri de la device-uri care nu mai există, și o cutie de carton plină cu chestii de care s-ar putea să am nevoie într-o zi. Nu de alta, dar fără cheia de filtru mi-ar fi murit copiii de foame.

PS: Să știți că bicicleta eliptică e de vânzare. Am decis să-mi arunc pur și simplu hainele pe fotoliu, ca tot omul.

Generații

Mă uit la tata și repet: „Adică vrei să mergem de la Brașov la Arad și înapoi, ca să ai o discuție de o jumătate de oră?”. Răspunsul a fost da. Că nu există altă cale, așa se discută lucrurile, față-n față.

Dacă mă întrebai pe mine, aș fi rezolvat treaba aia la telefon. Sunt născut în 1975. Generația mea a crescut cu telefonul la ureche. Știm să ghicim adevărul din ton, dintr-o scurtă pauză în vorbire. Știm când să tăcem și cum să ne ascundem emoțiile într-o convorbire. Când avem ceva cu adevărat important de spus, te sunăm. Dacă ești om serios, o să ne răspunzi la telefon.

Ghinionul nostru e că milenialii au descoperit adevărul absolut. Adică mesajele scrise, pe care le citesc când vor ei. Nu există chestie mai cringe decât să fie sunați. Cum adică, să vorbim, că e important? Ești nebun?

Dar, stai! Că intră în scenă ăștia de la generația Z încolo, cu mesajele lor vocale cu tot. El vorbește cinci minute singur, și îți trimite ție monologul. Consumi și tu cinci minute să asculți (două jumate, la viteza 2x) după care vorbești și tu de unul singur și îi pasezi lui pisica. Pe vremea mea, când n-aveam chef să-l ascult pe vreunul, îi ziceam „vorbește-n pungă, te ascult eu mai târziu”. Fix așa.

Tata ar zice „Nu mai bine ne întâlnim? Vin eu la tine, nu fac decât o oră cu mașina”. Mie îmi vine să urlu: „Nu e naibii mai ușor să mă suni, decât să vorbim amândoi în punga lui și să facem schimb de pungi?”. Milenialul deja a trimis mesaj: „Bro, CF? dc nu scrii?”.

Mă întreb ce ne rezervă viitorul. Între timp, dacă aveți ceva important să-mi spuneți, cum ar fi că vă place cum scriu, vă rog frumos să mă sunați. Bine, accept și comentarii scrie, pe blog. Nu veniți la mine acasă, că n-o să iasă bine. Și, mai ales, nu-mi dați mesaj vocal.

Cum n-am spălat mașina

Am fost ieri pănâ la mall. În zonă există și o spălătorie auto self-service. Mi-a rămas cam o jumătate de oră liberă, așa că decid să-mi spăl mașina. Mă pun la coada și, de aici, începe spectacolul.

Cum altfel aș putea numi ceea ce se desfășoară în fața ochilor mei. E ca și cum am nimerit la o reuniune a artiștilor spălători de mașini. La olimpiada intergalactică a dansatorilor cu lancea sub presiune.

La boxa din dreptul meu, un tip freacă posteriorul mașinii cu peria plină de spumă. Cu gesturi tandre, circulare, de parcă încearcă să-i producă respectivei oarece reacții de care depinde perpetuarea unei specii din care fac parte amândoi.

Ceva mai încolo, un șofer de ride sharing își acoperă cu spumă-friscă mașina. Tipul stă langa ea vreo trei minute, de parca a pus-o la dospit. Îmi vine să strig la el „Dă-i cu apă, nene, nu mai aștepta, că nu se transformă în Lamborghini!”. Nu-i zic nimic, pentru că mașina seamănă cu a mea.

În zona unde se curăță interioarele, cineva a așezat lângă mașină șase cutii diferite pe care scrie același lucru: „lichid de curățare”. Are și patru lavete, un aspirator mic, trei bureței, o periuță, o gumă de șters și un aparat de ras. Tipul pare să fie acolo de ieri. Are zâmbetul pe față, ceea ce mă face să cred că aparatul de ras nu e pentru vene.

Lângă automatul de fise, doi experți stau de vorbă despre arta clătirii. Nu par deloc la prima conversație, dar dezbaterea e în toi. Oare se dă de la stânga la dreapta, sau invers? Apă cu osmoză sau fără? De la treizeci de centimetri, sau de la un metru? Între timp, mașinile lor, pline de ceară, stau în boxe așa cum stai tu la spa cu masca de argilă pe față. Știu, tu mergi la spa mult mai rar decât își răsfață ăștia mașinile. Dar chiar și tu înțelegi că la răsfăț nu te grăbești.

Și chiar nu-i grabă, că doar nu așteaptă lumea. De fapt, e coadă mare, dar nimeni nu se agită. Suspectez că toți cei care stau la coadă înaintea mea sunt și ei experți. De altfel, observ că mulți sunt clienți fideli, au carduri la spălătoria respectivă. Îi privesc pe cei care spală cu empatia și respectul pe care maeștrii unei arte și-l acordă reciproc.

Și atunci, mă izbește în față adevărul. Sunt la spălătoria artiștilor, a sufletelor sensibile iubitoare de mașini, a detaliilor schimbătoare de viață și a timpului fără sfârșit. Sunt pe punctul să intru în acest templu, eu – un păgân grăbit, care nu vrea decât o clăteală rapidă, cât să dea jos jegul de pe mașină.

Fac ceea ce orice om normal ar face în locul meu. Pornesc motorul, ridic mâna în semn de scuze și plec, cu mașina murdară. Jumatea mea de oră a trecut oricum. Stă să plouă, așa că mă uit la cerul plin de nori și-mi fac cruce, ca orice păgân care speră într-o minune: “Doamne’ ajută!”.

Bărbații și sezonul rochițelor transparente

S-a făcut cald afară, și viața a devenit din nou interesantă pentru bărbatul standard. Bărbatul este echipat, chiar și în versiunea lui cea mai ieftină, cu un set de senzori care scanează permanent mediul înconjurător în căutare de frumusețe. Poate că n-are toate sistemele alea inteligente pe care ți le-ai dori de la el, dar senzori, are.

Când începe sezonul fustițelor scurte și al rochițelor transparente, sistemul de senzori o ia razna. Derutat de atâta frumusețe, bărbatul standard se resetează la versiunea de fabrică: se holbează, hăhăie și zâmbește tâmp. Pe setările de fabrică, bărbatul descrie situația în cuvinte puține: “moamăăă!” ”băăă, băăă!”. E dificil de explicat cum a ajuns bărbatul standard să fie produs în atâtea exemplare. Pentru așa ceva, nu prea există cerere pe piață. Și pe bună dreptate.

Citește mai mult ->

Pro tip: la mall, folosiți toaletele de copii

Nevoia, se zice, te învață. Un om care a învățat e dator să dea mai departe, iar eu nu mă dau în lături (read that again, că n-am cum să pun și căciuliță și accent). Iată, așadar, contribuția mea la progresul societății prin educație pe net.

Nu știu cum mai e la femei, că n-am mai fost de ceva vreme, dar la bărbați la toaletă situația e maro. Competiția e acerbă, locurile sunt limitate. La fel și capacitatea lui homo erectus de a curăța după el.

Din fericire, există o scăpare. Cabinele de toaleta pentru copii. Imaginează-ți: o oază de răsfăț doar pentru tine, într-o lume stresantă și împuțită!

În primul rând, e aproape întotdeauna liber. Tot ce trebuie să faci este să treci pe lângă semnul ăla de „copil cu scutec”. Jenă? Mai degrabă lipsă de motivație aș zice! Dacă „de ce”-ul tău e suficient de puternic, „cum”nu va mai fi o problemă. Cu plăcere. Dacă totuși îți mai e frică de penibil, strigă așa: „Gigele, tată, aici ești?”. Și apoi, țup, înauntru, ca iepurașul cu același nume!

Închide ușa după tine și instalează-te pe tron ,ca un împărat. Maximizează beneficiul emoțional, gândindu-te la plebeii care încă se bâțăie afară, așteptând un loc liber la adulți.

Apoi privește în jur la regatul tău – e cam mic colăcelul, stai un pic pe vine, dar învingătorii nu se încurcă de detalii. Scoate (și) telefonul – fără de care nu există satisfacție completă, se știe. Verifică dacă am mai postat ceva pe www.manuelpaun.com (he, he, știai tu bine că nici un sfat nu e gratis). Hai, like, share, subscribe!

Lasă lucrurile să curgă. Nicăieri nu se trăiește clipa mai intens decât în spatele unei uși încuiate de toaletă. Timpul se dilată, eul fragil și încordat, se relaxează. Apropo de relaxare, la cabinele de copii e aproape întotdeauna hârtie.

Părinții au mereu hârtie la ei. Trăiesc bântuiți de spectrul lipsei de hârtie în caz de căcuță iminentă. Pe cale de consecință, consumă mai puțin din hârtia mall-ului. Asta și pentru că au întotdeauna la ei o marcă preferată de șervețele eco-vegane, singurele care au voie să atingă poponeața odraslei. Aici aș fi vrut să fie o plasare de produse și să fac un ban cinstit. Din fericire (pentru produs), nu mă cunoaște nimeni. Dar, cu ajutorul vostru, vin tare din spate.

Dar hai să ne întoarcem la tine. Tu nu ești genul căruia îi trebuie șervețel vegan. O hârtie de-aia prin care nu trece degetul chiar din prima secundă e suficientă.

Este posibil ca, în timp ce trăiești clipa, să detectezi auditiv apariția vreunui părinte al cărui copil vrea ceea ce tu ai obținut deja. Nu te lăsa, plantează confuzie în mintea inamicului. Mormăie enervat: „Hai mă, Gicuțule, hai mă tată odată, că ne așteaptă maică-ta la casa de marcat!”. Sau, Sun Tzu style, dacă vrei să îndepărtezi intrușii definitiv: „Aoleu, iar căcuță moale? Vezi, că ai stropit peste tot!”.

La final, ieși victorios din cabină și spală-ți mânuțele la chiuvețica aia care-ți vine până la genunchi. Blavoo, blavoo! Ai leușiiit!

Cam asta a fost pentru azi la secțiunea sfaturi gratis. Pregătesc și o secțiune pe bani, plină de conținut. Căcălău. Te anunț eu.

Hai, te pup, că bate un puști la ușă ca disperatu’, și trebuie să trag apa…

Category: Tips & tricks