Cum știi că ai îmbătrânit încă puțin

În vacanța asta am stat două nopți la unul din hotelurile de la Portaventura. Plin. Bă băieți, dar plin așa cum s-a umplut pajiștea de la Rovine când s-a supărat sultanul. Doar că acum era plin de familii de francezi și englezi. Autocare pline de băieți ei fete de școală generală, scăpați (din mână) în vacanță. O cruciadă a distracției copiilor de vârste medii, mici și foarte mici. 

Mi-am adus aminte de plecările noastre în familie, de acum câțiva ani, când copiii se trezeau în mijlocul nopții, plângeau de foame, de sete, de pipi, de orice. Când alergau necontrolat pe holuri, scăpau lucruri pe jos, țipau de durere, de entuziasm. Când căram după noi pătuț și căruț. Și păpuși, și minge și pietre și crengi găsite prin parcuri. Când copiii se certau pe o bucată de plastic găsită pe jos, sau pe ultima gură de ceva bun. 

Mi-am adus aminte de toate astea nu pentru că am vrut. Când ai copii (pre)adolescenți, începi să uiți cele de mai sus. Fac singuri pipi, slavă cerului, mănâncă (și singuri) porcării prin oraș, jucării nu mai vor, că au telefoane. Și dorm în paturi de oameni mari, până foarte târziu. Dacă au cum.

Aici, la hotelul de la parcul de distracții, nu prea au cum. Haosul începe de pe la șapte dimineața Cu trântit de uși, alergat pe scări, țipat după prieteni și după familie. Și cu ceva care sună ca un fel de biliard cu oameni în loc de bile, jucat pe holul de hotel. Sună ca și cum capetele unor copii de clasa a treia se izbesc aleatoriu de pereți. Se râde mult. Se plânge tare.

Mă uit la copiii ăștia care aleargă și țipă peste tot și mă întreb.  Nu puteau și ei să stea ca adolescenții, în liniște, trântiți pe jos lângă lift cu telefoanele lipite de moacă? Sau să bea ceva, pe ascuns, la piscină? Să se plictisească în stil mare și să vorbească între ei cu niște cuvinte pe care muritorii de rând nu le înțeleg mai deloc?  

Mă uit la copiii ăștia mai mici și îmi dau seama că am mai îmbătrânit un pic. De undeva, dintr-un colțișor, ceva din mine îmi face semn să nu mă grăbesc prea tare. 

Autogara

Dacă zbori cu low-cost-ul de pe Otopeni sunt șanse mari să ajungi și tu la autogară. Cum altfel aș putea să numesc hala aia în care tocmai am intrat și care arată ca o mare sală de așteptare în care nu ai deloc senzația că urmează să zbori undeva. 

Când am trecut de securitate am luat-o la dreapta și am zâmbit superior la doi bătrânei care își târau bagajele în sens opus. „Ia uite-i și p-ăștia, se întorc! Unde naiba se întorc?”. Fix ca în viața, aveam să descopăr foarte repede că bătrâneii aveau dreptate și că eu eram un fraier arogant. Poarta mea era în direcția în care mergeau bătrâneii. Așa cum e poarta tututor în viață. 

Mă întorc și ajung în „autogară”. Pe o latură a sălii sunt porțile de îmbarcare, una după alta, precum casele de la supermarket. Dincolo de geam, în dreptul porților opresc autobuzele. 

Porțile sunt așa de apropiate că un singur autobuz ceva mai lung ar putea culege toți pasagerii. Îmi și imaginez cum pe fiecare ușă ar scrie destinația: „Pescara”, „Palermo” „Viena”. Te sui în dreptul ușii tale și autobuzul miriapod dă o singură tura și te scuipă în dreptul avionului potrivit. Noroc că n-au cum să decoleze toate la aceeși oră.

„Autogara” are și magazine, dar mai low-cost, așa. Micuțe, pe marginea sălii. Pare să aibă o singură toaletă pentru multe sute de persoane. Ca de obicei, e coadă la femei și la bărbați e liber. Nu înțeleg de ce nu se pun în toaleta pentru femei de două ori mai multe cabine decât cea de bărbați, așa ar fi normal. 

Găsim cu greu două scaune libere. Locuri ar fi, dar oamenii sunt îndrăgostiți de bagajul lor, pe care îl tratează ca pe un membru de familie. E plin pe scaune de „om, bagaj”, ”om, bagaj, bagaj, om”. 

Se ridică un om, își ia bagajul de pe scaunul de lângă și ne așezăm. Aproape ne așezăm, de fapt. Eu rămân în picioare, să curăț scaunul pe care erau niște șervețele murdare și resturi de ambalaj de plastic de la niște biscuiți. Bagajului îi fusese foame, și omul l-a hrănit. Sau invers, nu e clar. 

Ce e clar e că nimic nu se compară cu foamea într-o autogară. Mai ales într-o autogară de lux, așa cum e aeroportul ăsta al nostru, unde un sandwich costă cât un fel de mâncare în centrul unui oraș turistic. Nu-i nimic, există salam peste tot. Nu doar teoretic, el chiar există, aruncat de cineva pe jos, în spatele scaunului meu. Nu o felie, ci întreg capătul unui salam care a fost cumva consumat de un om, în foamea lui pentru o viață mai bună. Nu-mi găsesc locul în sala asta, între cele două bucăți de salam. Una în sandwich-ul de lux, alta în spatele meu, pe jos. Autogara contrastelor. 

Începe îmbarcarea și lumea se bulucește la poartă, ca de obicei. Oamenii se agită, încearcă să se bage în față. Se grăbesc să ajungă primii în autobuzul din care se vor da jos ultimii, după cei pe care s-au străduit să-i depășească. Ieșim din sala de așteptare, dar nu plecăm niciodată din ea. Ne ducem, fiecare, autogara cu noi.

Se termină repede

Ne-am trezit odată să vedem răsăritul la Isola Bella, lângă Taormina. Am lăsat mașina pe marginea șoselei și am traversat calea ferată pe jos. Era încă noapte, iar pe scările care coborau către plajă, doi bărbați cărau cu greu la deal un container mare, de plastic, plin cu gunoi. Au zâmbit la noi și s-au oprit să ne lase să trecem. Țineau de containerul ăla de parcă aveau cea mai tare meserie din lume.

Suntem doar noi doi pe mica plajă plină de pietricele. Dăm valoare unor lucruri pentru că se termină repede. Dacă răsăritul ar dura trei ore, nu s-ar mai trezi nimeni să-l vadă.  Noi avem noroc. Pe plajă, la Isola Bella, răsăritul durează puțin, așa cum se cuvine. 

Nu e încă lumină pe de-a-ntregul, dar în spatele nostru cineva fluieră o melodie. La micul bar de pe plajă a apărut un tip care fluieră și bagă în priză chestii, cu bucuria unuia care a câștigat la loto. Ai zice că are sub tejghea butonul secret care tocmai a făcut soarele să răsară. Suntem primii lui clienți și omul se poartă de parcă s-a trezit de dimineață special ca să ne facă nouă o cafea. Zâmbim, ușor încurcați, ca cineva care tocmai a primit mult mai mult decât a plătit. 

Nu durează mult să bei o cafea, la răsărit, pe o plajă. Dăm valoare unor lucruri pentru că se termină repede. Și ne aducem aminte de oameni  pe care i-am întâlnit pentru câteva secunde pe niște scări, într-o dimineață. 

Plătește, că nu se știe

Sunt în Budapesta și mă uit la parcometru ca la un totem păgân. 

E plin de mâzgăleli, are o găurică, o fantă cu un semn de card pe ea, un buton albastru, unul alb și unul roșu, lângă care scrie mare: „stop”. Mai are și mult scris în maghiară, dar nu mă sperii, că vin din Polonia, unde am folosit de mai multe ori Google translate. E adevărat, nu pentru parcometru, alea poloneze știau mai multe limbi.

Fanta e pentru monede, dar eu n-am. Am plătit peste tot în Polonia cu cardul, așa că sunt pe punctul să fac asta și aici. Mă holbez la scrisul în maghiară prin lentila lu’ google, dar nu găsesc nicăieri nimic scris de plata cu cardul. E doar o deschizătură cu semn de card și atât, fără vreo tastatură pentru PIN. 

Se duce A să facă rost de forinți de la o cafenea din zonă. Dispare după colțul străzii și eu rămân cu doi copii lângă mașină, cu un sentiment subtil de incompetență. Mă sprijin de parcometru, așa cum ne sprijinim cu toții, uneori, de sursa problemelor noastre. Vine A cu fisele. Pe mașinărie scrie să băgăm monede și să apăsăm butonul verde. Care nu există, așa că îl apăsăm oe cel albastru. Parcometrul înghite fisele, le ține un pic în gură și le scuipă înapoi. De trei ori.  

Oricum observăm că pe parcometru scria că se plătește în zilele lucrătoare, și era sâmbătă. Asta trebuie să fie. 

Totuși, oprim o doamnă care trecea prin zonă. Doamna nu vorbește decât maghiara. Și trei vorbe de germană, dar (din fericire) nu alea pe care le știu eu de pe niște casete video din anii ’90. Ne decurcăm cu telefonul. „Aaa, nuu, nu merge cu cardul” citesc pe ecran. „Monede only”. Păi și fanta de card? N-am mai întrebat, n-avea rost. Oricum, aveam deja monede. 

Dar stați să vedeți. Doamna, foarte amabilă, insistă să ne explice că trebuie să plătim, pentru că azi se lucrează, chiar dacă e sâmbătă. Ea se duce spre serviciu, se recuperează nu știu ce „punte” din iulie. O las să vorbească, ne despărțim zâmbind.  Mă gândesc că nu e treaba mea de turist când au ungurii liber, e sâmbătă și gata. 

Plecăm de lângă mașină fără să plătim. La capătul străzii, șoc și groază. O altă doamnă, de data asta de la serviciul parcări, face poze la mașini și le pune niște punguțe roșii sub ștergătoare. În punguțe, evident, hârtiuțe. După treizeci de secunde de limbajul semnelor ne lămurim cu stupoare că prima doamnă avea dreptate. Sâmbata aia era, pentru unguri, lucrătoare. Pe parcomate scrie, doar în maghiară, că se plătește în zilele lucrătoare. Problema ta că ești turist și nu ești la curent cu realitatea din Ungaria. 

Mă duc fuga la parcomat și repet figura cu fisele căzătoare și cu butonul albastru care trebuia să fie verde. În cele din urmă, apăs, la întâmplare, și pe butonul alb după cel albastru. Iese biletul, dar doar dacă știi combinația norocoasă de butoane. Mă întorc la mașină și bun biletul pe bord, victorios. Lângă mine, doamna de la parcări dă amendă unei alte mașini cu număr străin. Îmi zâmbește scurt, fără cuvinte, dar cu subînțeles: „Așa, domnu’, vedeți că se poate?!”

PS: Budapesta chiar e foarte frumoasă. Vă zic doar atât. Dacă mergeți cu mașina și vedeți zeul parcometru, dați-i ofrandă câteva fise. Așa, ca să fiți siguri. 

Semafor, zahăr, bere

De la Oradea e autostradă până la vreo 140 de kilometri de Cracovia. Diferența de comfort pe care mi-a dat-o mersul constant pe autostradă e uriașă. Sau m-am boșorogit eu, care ziceam că pe autostradă te plictisești și te ia somnul. Alegeți voi, ca să nu zic eu adevărul. 

Am traversat o bucată de Tatra. Mișto peisajul, îți venea să te dai jos să faci un traseu, ceva. Zona are un vibe de Slovenia-Germania-Austria.

Știți semnafoarele alea mobile, pe care le puneau ai noștri pe câte un drum național și le uitau acolo, cât timp nu se lucra cu săptămânile? E, am dat și aici de unul, prin munți. Setat pe 5 minute pe sens, sau așa ceva. S-a scurs din mine jumate din energia pozitivă acumulată la 130 la oră. 

Așa de nefericit mă simțeam, că am acceptat imediat o propunere de a ne opri pe marginea drumului, la o cofetărie. Cofetăria funcționa într-un fel de container cu o mică parcare în față, emitea vibrații de „boulangerie artisanale” care mi-au dat instant niște fiori pe spate. N-aveau eclere și tarte din alea ca-n sud (cum, care sud?) dar zahărul și-a făcut datoria.

Ajungem în Cracovia. La cazare, tocmai ce căutam o chestie din aia de plătit parcarea, când îmi strigă un tip, pe românește: „Azi nu se plătește, că e duminică”. Mă uit în sus, ca muritorul de rând spre Olimp. Adică spre balconul de la doi al clădirii de vis-a-vis, de unde mă strigase zâna mea cea bună- un tip cu un pahar de vin în mână. În jurul lui, un grup vesel de domni și doamne, zâmbitori. Le zâmbesc și eu. Viața e frumoasă când zeii au grijă de tine. 

Am terminat seara cu o plimbare în centrul vechi . Băi, cred că n-am văzut în viața mea așa o piață mare ca Piața asta din centrul Cracoviei. Eram așa de obosit că am refuzat o ofertă specială de testat trei feluri de bere locală. Am făcut însă, la cererea copiilor, o hartă mentală a magazinelor cu jeleuri. Nu întrebați de ce. 

Mâine nu mai conduc deloc, promit. O să mă plimb pe jos și o să beau berea aia pe am refuzat-o. 

Drumurile noastre, poate…

Am făcut, pentru prima dată după mult timp, drumul Brașov-Oradea cu mașina. În ultimii ani am ieșit pe la Arad, dar de data asta toate simulările îmi arătau că pentru destinația noastră varianta Oradea era cea mai scurtă. Și totuși…

Experiența a fost ca o întoarcere în timp, la perioada când nu aveam mai deloc autostrăzi spre vest. Nu că acum ar fi nu știu ce minuni, dar  totuși, după Sibiu, te cam duci spre Arad și mai departe, până la Atlantic, pe autostradă. 

Ei bine, spre Oradea, dacă o iei pe drumul cel mai scurt  (Brasov-Sighisoara-Tg. Mureș etc), există doar o bucată de 100 de km de autostradă. Restul e chinuială, curbe, sate, dealuri, parapeți. Ar mai fi și varianta prin Sebeș-Turda, dar e ceva mai lungă și tot nu scapi de cireașa de pe tort- ăia 135 km dintre Gilău și Oradea care seamănă cu bătrânul DN7, cel spre Arad. Amândouă înguste pline de curbe și localități. Pe scurt, ultimele două ore jumate dinainte de Oradea, făcute după ora 21:00, mi-au cam pus capac.

Stau și mă întreb cam cât ar face un convoi, să zicem militar, în caz de urgență, ca să traverseze România de la vest la est în 2024. Mai bine nu-mi mai pun întrebări. Mie mi-a luat 6 ore și ceva de la Brașov la Oradea. Cu o oprire. Fără să precizez ce am făcut cu limitele de viteză.

Mâine îmi fac ceva impresii și despre drumul prin Ungaria și Slovacia spre Polonia. 

PS: în caz că vă întrebați, trenul nu e în niciun caz alternativă la mașină. Nu dacă vrei să mergi de la Cluj la Brașov, care par a fi, după timpii de deplasare, de-o parte și de alta a Munților Himalaya. De Brasov-Oradea nici nu mai zic. 

Sudistul

Aș putea mânca doar pizza pentru tot restul vieții. Mă rog, pizza-plus-paste. Hai, un pește, dacă se aude marea de la masă. Și tiramisù și înghețată. Vin. Dați-mi și un pic de vin. Mai mult nu vreau. Înghețată cu vin, poate. Din aia de care am mâncat la Montalcino. 

Vă las vouă sarmalele și ardeii umpluți. Ciorba de burtă și jumările. Luați cefele și costițele, fasolea cu ciolan și orezul cu lapte. Vă dau chiar și țuicile și palincile, să faceți voi ce o să fac eu cu o Birra di Messina (cristalli di sale) când o să ne reîntâlnim. De asta uitasem. 

Sunt un trădător (alimentar) de neam. Un iubitor de sud, de soare, de mare caldă și-n octombrie. 

Nu mă prindeți voi cu „brânză, barză, viezure, mânz”. Puneți-mi, în capcană, un pic de burrata. Pentru negocieri de pace, ne vedem în Toscana, la niște pici al ragu di cinghiale. Acolo vin, dar mai la nord de-atât nu urc. 

Asta dacă nu mă refugiez definitiv în sudul Franței. Așa, ca să fac aproape toată postarea asta să devină irelevantă.

Fericirea și mașinile de închiriat

Unele din cele mai mișto momente lipite de sufletul meu au legătură cu mașini de închiriat. Sunt destul de sigur că asta se datorează și faptului că nu închiriez mașini ca să merg cu ele la muncă. Dar să nu divagăm.

Am închiriat prima dată o mașină în 2001, am mers cu ea de la Roma până pe Coasta Amalfitană. Un Renault Clio argintiu, cu aer condiționat (manual) și casetofon. Îmi aduc aminte și acum cât am cautat-o în parcarea de rent-a-car de la Termini. Mirosul de mașină aproape nouă, din interior. Parcă ne luasem Maserati. 

Am cumpărat o casetă cu muzică din Sud și am demarat pe Autostrada del Sole. Uneori, simți că nu se poate mai bine de-atât. Așa eram noi, doi oameni care ascultam muzică italiană la casetofon, cu geamurile deschise, pe curbele care duceau spre Positano. Așa ceva ți se lipește de ființă pentru totdeauna. 

Desigur, marea fericire este vecină cu groaza dezastrului imiment, mai ales când închiriezi mașină pentru prima dată. Mașina era deja zgâriată, pe ici, pe colo, dar eu mă temeam s-o ating chiar și cu o frunză. Nu vă pot descrie cum m-am simțit în Napoli, unde două treimi din mașini păreau măcar ușor lovite. Iar regulile de circulație erau cu siguranță negociabile. Nu mă ajuta nici cantitatea uriașă de scutere care roiau precum albinele în jurul magnificului meu Clio.

Am supraviețuit, iar Clio a rămas pe coperta albumului meu cu mașini de închiriat și amintiri de neuitat.

În album, am un Nissan alb, care de-abia urca pantele de pe lângă Lago di Garda. Și pe care l-am forțat să meargă cu 140 pe autostradă în Germania pentru că pierdeam avionul. 

Mai e și un Opel Zafira cu 7 locuri, încărcat cu toată recuzita unui bebe de 8 luni, pe care a trebuit să-l strecor pe un drum imposibil de strâmt, până la vila aia superbă, de unde vedeai Capri de la piscină. 

La Bari, am spart roata unui Fiat după primul metru, în parcarea firmei de închirieri. Am înfipt cauciucul în bordura ascuțită de lângă mașină. N-o să uit niciodată cum gesticula italianul de la Herz, zici că murise mă-sa, nu că facusem pană: „Mamma mia, hai forato! Hai forato!”. Da, mă, i-am dat gaurã, acuma ce să mai fac. Am furat-o, frate, o mai și furi, că nu poți doar să ai noroc. 80 de Euro pentru roată și ne-au dat altă mașină, un Renault Captur mai înalt, numai bun de mers cu el la plajele alea mai izolate din Puglia.

Cu un Renault Kadjar am colindat prima dată Val d’Orcia. Știu și acum unde l-am parcat când ne-am oprit pe seară, la Pienza. Nu știu ăștia de la închirieri că doi adulți și doi copiii s-au suit în mașina lor ușor uzi, după ce au făcut baie în aer liber în izvoarele termale de la Bagni San Filippo.

Tot cu Kadjarul, doi părinți au fugit o jumătate de zi spre Cortona, doar ei. 

Un Opel Mokka (dar nu moca) ne-a dus prin toate sătucele din Luberon, unde dacă te duci, nu prea vrei să mai pleci. Cu gândul, n-am plecat nici azi de acolo. 

Tot în albumul ăsta auto-emoțional am și o Skoda Scala, parcată lânga cazarea cu aer de mic castel din Sardegna, unde la micul dejun puteai vorbi cu proprietarul despre literatura italiană. 

Desigur, nu pot uita Fiatul Panda parcat lângă o plajă pustie din Sicilia, la apus, pe final de octombrie. Mașină mai fără dotări, aproape că n-am văzut. Clipe mai frumoase, aproape că n-am trăit. 

În mintea mea se amestecă fericirea și închiriatul de mașini. Ambele au ceva temporar, la care te gândești mereu să revii. 

Sunt bărbat, mă spăl cu săpun de rufe

Mă rog, să nu exagerăm. Mă spăl cu gel de duș ieftin. Pe cap. 

Vă rog nu vă grăbiți să dați cu pietre – există o explicație! Alta decât faptul că aș fi bărbat, deci, în consecință, spălatul e nerecomandat pentru că se diluează feromonii. Alta decât marketingul pentru masculi feroce, care ne încurajează să folosim lichidul magic, bun pentru păr, față, barbă, corp, zona intimă și lanțul de la bicicletă. 

Și nu, nu vă inghesuiți să mă numiți înapoiat. Știu și eu că și bărbații din ziua de azi au nevoie de balsam pentru sprâncene și de cremă hidratantă pentru cuticule. A, și de gel cu jojoba după epilare. Știu, nu sunt ignorant, cum credeți voi. 

Am, așadar, motivele mele. Ale omului simplu, nesofisticat, dar fudul. Am părul din ce în ce mai rar. Șamponele pentru răsfăț masculin îmi gâdilă tandru rădăcina, dar îmi lasă firul de păr prea moale și în bătaia vântului. Știm cu toții, din înțelepciunea populară: moale și în bătaia vântului nu e o situație pe care să ți-o dorești. Mai ales dacă ești bărbat peste 45 de ani. 

Peste soluția asta, am dat din întâmplare. Eram deja în cadă, am întins mâna după șampon, dar nu era acolo. Îl luase fii-miu, el chiar are ce spăla. Ca mine, pe vremea mea (să fie clar). N-am strigat după ajutor, un bărbat adevărat nu face așa ceva. Un bărbat adevărat se holbează tâmp la opțiuni și alege la întâmplare. 

Așa am pus eu mâna pe gelul de duș ăla ieftin. Cumpărat la urgență, anul trecut, în camping în Franța, pentru că altceva n-aveau. Ce să vezi, minune! Mi s-a întărit instantaneu părul, ca și cum ar fi fost de două ori mai des. Nu tu moliciune, nu tu slăbiciune. O pădure deasă de păr, fără poienițe. De atunci, sunt fericit. 

Acum însă, am o problemă. Se termină gelul de duș, și la noi nu se găsește. S-ar putea să trebuiască să fac un drum până-n sudul Franței, să-mi mai iau. Și-așa îmi rămăsese gândul la ușița aia de lemn din camping, dincolo de care începeau dunele de nisip. Și de unde se vedea marea. 

PS: nici nu știți ce tare și bățos stă firul de păr de la sarea din Mediterana. Chiar și fără gel de duș. Încercați, n-o să vă pară rău. Promit. 

PPS: Nu, nu sunt în Franța. Dar aș cam vrea să fiu 🙂

Cu un Golf 3, prin Elveția.

Prin 2001, am făcut Elveția cu un Golf 3. A fost epic. Pe alocuri, dramatic. Și un pic liric. 

Golful era un 1.8 benzină aspirat, 90 de cai.  Cam ca mașima mea de-acum. N-o zic ca s-o fac de râs pe-a mea, o spun ca să laud Golful. Mai ales că a asta de-acum are și un motor în plus, pentru râșnit cafea. Golful nu avea. Nici motor electric, nici aer condiționat, nici airbag. În Golf, mă simțeam ca un zeu la comanda celei mai noi nave spațiale.  Spaima șoselelor. Explorator de galaxii.

Prima dată ne-a oprit poliția pe centura Budapestei. Arătam fie suspect de cool, fie ca unii care n-aveau în veci de gând să se mai întoarcă în România. Polițistul arăta ca ăla din Terminator, dar ne-a lăsat să trecem, după ce s-a uitat la toate vizele din pașaport. Nu erau multe, deci a mers repede.

La cinci minute după ce am intrat pe autostradă, în Ungaria, am oprit pe banda de urgență. Ceva huruia suspect, de la roți. Ne-am învârtit în jurul mașinii, am verificat că nu făcusem pană. Nu existau senzori de presiune, iar volanul se învârtea la fel de greu, indiferent cât aer era în cauciucuri.

N-aveam pană, am plecat. Peste alte cinci minute, același huruit. Intermitent. După o jumătate de oră de stres, aveam să descoperim primul secret al mersului pe autostradă: chestia aia albă, cu care se marcau benzile, era zgrunțuroasă. Călcai pe ea, huruia de ziceai că s-a spart rulmentul. Pe vremea aia, dacă erai român și plecai spre vest cu mașina, descopereai, la tot pasul, apa caldă.

La Venezia, am lăsat mașina în parcarea de la Mestre. Ne-am rotit prin blocul ăla uriaș până am ajus pe acoperiș. Era full. Și foarte scump. Înghițim în sec, parcăm. Vine unul la noi, de la parcare, și zice să lăsăm cheia în mașină sau la el, că poate e nevoie s-o mute. Mă uit la el ca la un nebun, mă uit și la Golful 3, lumina ochilor mei. Arunc o privire în jur, la celelalte mașini parcate. Estimez din ochi valoarea lor. Mă uit iar la Golf și prind curaj. Las cheile. A fost bine, nu s-a furat.

La vamă, între Italia și Elveția, lăsau pe toată lumea să treacă. Pe noi ne-au oprit. Din nou, eram prea cool. Ne-au verificat pașapoarte, vize, ștampile, rezervări, și bucuria din ochi. Le aveam pe toate, am trecut.

Elveția mi-a administrat, în 2001, câteva șocuri culturale zdravene. Venit din România sfârșitului de ani ’90, m-am blocat când vreo 10 mașini au așteptat să întorc eu Golful, pe linie continuă, pentru că greșisem drumul. Nu tu claxoane, nu tu înjurături. Doar oameni care înțelegeau că nu eram de pe-acolo și că nu mai știam ce să fac.

Apoi, amenda din Zurich. Am depășit timpul de parcare cu 10 minute. M-a costat 50 de franci. Am plătit amenda la un sediu al poliției, chiar lângă parcare. Primul lucru care m-au întrebat, când m-au văzut cu procesul verbal în mână, a fost dacă vreau să-mi dea numărul de telefon al agentului, să contest amenda la el. Auzi, mă, numărul lui de telefon? Am plătit pe loc, rușinat de cum ar fi arătat situația asta a mea acasă, în România.

Toaleta automată din Berna. La începutul anilor 2000, drumul de la București spre Ungaria nu avea aproape deloc autostradă, iar benzinăriile nu aveau deloc toalete în interior. De obicei, buda era în spatele benzinăriei, iar mizeria din ea făcea lanul de porumb să pară mult mai atractiv. Când am vazut prima dată în viață o toaletă automată, în Berna, am crezut că e un portal spre altă lume. Cum adică, se curăță singură? Are apă caldă? Și săpuun? Am făcut poze cu ea, sub privirile nelămurite și ușor amuzate ale localnicilor.

Cazarea din Argentière, unde ni s-a spus că nu e obligatoriu să încuiem ușa casei când ieșim în oraș. Unde am lăsat, pur și simplu, toți banii de cazare pe masă, la plecare, pentru că proprietara era plecată și nu ne luase niciun avans. Șocul că se poate trăi și altfel decât bănuindu-i pe toți de hoție.

La un moment dat, intr-o vineri după amiază, pe autostradă,  Golful a început să facă un zgomot de tractor și pedala de accelerație a leșinat ca o găină deshidratată într-un coteț de sticlă, vara, la amiază. Se perforase toba. Jale și aoleu, eram în drum spre următoarea cazare, care era deja plătită. Ne și imaginam costurile uriașe ale remorcării. 

Cu chiu, cu vai, am reușit, profitând de o vale, să o luăm pe prima ieșire, care nu era foarte departe. Am dat de un sătuc pustiu, totul închis. Nu știu ce bine am făcut noi pe pământ, dar, într-un service care ar fi trebuit să fie închis, încă lucra un băiat. Dumnezeu, cu chip de mecanic auto.

Privirile noastre de oameni panicați și aproape fără bani l-au convins să suie Golful pe elevator. A zis, normal, că trebuie schimbată toba cu totul. Luni, sau când vine piesa. Ne-am uitat iar la el, cu ochi de cățelus rătăcit. Omul s-a pus pe sudat, după ce a insistat de cinci ori că nu își asumă nimic. Că nu așa se face. Ce a făcut el acolo ne-a ținut până în România, și încă doi ani după. V-am zis, lucrare divină.

Să vă mai zic și cum a început să fiarbă motorul Golfului, la urcarea spre Saint Moritz, pe niște serpentine interminabile? Când am ajuns sus, am oprit într-o parcare cu restaurant și am deschis capota, să iasă fumul. Lângă noi au oprit trei Ferrari, din care s-au dat jos trei familii aristocrate. Nu i-am întrebat nimic, mă îndoiesc că aveau la ei, în Ferrari, ceva care să stingă setea motorului de Golf.

Una peste alta, am trăit clipe de neuitat. Matterhorn-ul ne-a apărut ca prin magie din nori, pentru câteva minute, în fața hostelului din Zermatt. Am trecut în Franța și am urcat cu telecabina pe Aiguille du Midi, de ni s-a tăiat răsuflarea. Am urcat cu trenul până unde nu credeam că pot să mai existe gări. Ne-am plimbat pe poteci și pe străduțe de poveste. Am gustat, am încercat, am trăit.

Golful ne-a adus cu bine înapoi acasă. El avea o sudură în plus, la tobă. Noi aveam o grămadă de lucruri în plus, în suflet. Win-win, aș putea spune. 

PS: Voi ați avut vreodată un „Golf 3” al vostru? Pe unde v-a purtat?

error

V-a plăcut? Dați mai departe! :)

Verified by ExactMetrics