Generații

Mă uit la tata și repet: „Adică vrei să mergem de la Brașov la Arad și înapoi, ca să ai o discuție de o jumătate de oră?”. Răspunsul a fost da. Că nu există altă cale, așa se discută lucrurile, față-n față. 

Dacă mă întrebai pe mine, aș fi rezolvat treaba aia la telefon. Sunt născut în 1975. Generația mea a crescut cu telefonul la ureche. Știm să ghicim adevărul din ton, dintr-o scurtă pauză în vorbire. Știm când să tăcem și cum să ne ascundem emoțiile într-o convorbire. Când avem ceva cu adevărat important de spus, te sunăm. Dacă ești om serios, o să ne răspunzi la telefon.

Ghinionul nostru e că milenialii au descoperit adevărul absolut. Adică mesajele scrise, pe care le citesc când vor ei. Nu există chestie mai cringe decât să fie sunați. Cum adică, să vorbim, că e important? Ești nebun?

Dar, stai! Că intră în scenă ăștia de la generația Z încolo, cu mesajele lor vocale cu tot. El vorbește cinci minute singur, și îți trimite ție monologul.  Consumi și tu cinci minute să asculți (două jumate, la viteza 2x) după care vorbești și tu de unul singur și îi pasezi lui pisica. Pe vremea mea, când n-aveam chef să-l ascult pe vreunul, îi ziceam „vorbește-n pungă, te ascult eu mai târziu”. Fix așa.

Tata ar zice „Nu mai bine ne întâlnim? Vin eu la tine, nu fac decât o oră cu mașina”. Mie îmi vine să urlu: „Nu e naibii mai ușor să mă suni, decât să vorbim amândoi în punga lui și să facem schimb de pungi?”. Milenialul deja a trimis mesaj: „Bro, CF? dc nu scrii?”.

Mă întreb ce ne rezervă viitorul. Între timp, dacă aveți ceva important să-mi spuneți, cum ar fi că vă place cum scriu, vă rog frumos să mă sunați. Bine, accept și comentarii scrie, pe blog. Nu veniți la mine acasă, că n-o să iasă bine. Și, mai ales, nu-mi dați mesaj vocal.