Am luat autobuzul și mi-a plăcut!

Autobuzul nu avea aer condiționat. Eu nu aveam de ales. Toți cei care avuseseră de ales se suiseră într-un autobuz cu climatizare.

Lânga mine, doi băieți, clasa a unșpea sau a doișpea. Tineri, frumoși, lumea e a lor. Vorbesc cu „c*aie” non stop. În caz că nu știți, „c*aie” înseamnă „prieten”. Limba e un organism viu, care face ca toate alea când vrei să-l închizi în coteț. Mai ales când nu e treaba ta s-o faci.

Devin atent la cei doi. „C*aie, când eram eu mic si mergeam cu bunicu’ la piscina mă rugam sa se facă 27 de grade. Iti dai seama, c*aie, așa era acum 8 ani, maxim 27 de grade, îți zic!”.

„La noi, c*aie, e cel mai cald din Europa”

“Hai, bă, că e mai cald în Spania”

„Nu, bro, nicăieri nu e mai cald decât în autobuzul ăsta! Lasă, c*aie, facem challenge!”

Deduc la ce se referă: o să stea acolo să vadă cine moare primul de cald. Eu, eu o sa mor primul. Am 48 de ani și sunt pe punctul să câștig un challenge cu doi puști de liceu.

Apoi, mă simt brusc, mult mai viu. Băieții vorbesc acum despre viață și despre fete. De bac și de când o să plece la mare. Fac planuri, râd tare, și nu-și feresc privirea. E cald în autobuz, cald și bine.

Cobor, am ajuns. Ei merg mai departe. Mă gândesc să mă sui și măine în autobuzul ăsta. Dacă vii și tu cu mine, pr*etene, facem challenge!

Cu ăia mici prin lume

Am luat copiii cu noi în vacanță de când erau mici. Ca să fiu sincer până la capăt, i-am cărat după noi, cu speranța secretă că vor deveni influenceri de la o vârstă fragedă. Să ne recuperăm și noi investiția.

Apropo de vârstă, ați observat o chestie? Când ești mic-mic, ai „o săptămână, trei zile, cinci ore și două minute”. După, treci la ”cinci lunițe și trei săptămâni”. Urmeaza “doi ani și șase luni” (deja începe să sune ca o sentință cu executare). Apoi, devii „ditamai omu’, are 14 ani”. Și tot așa. După 40, ești “la vârsta a doua”. Mai înaintezi un pic și ajungi la „mai trăiește, mă, ăla?”. Viața, pe scurt.

Dar, să revenim. Când pleci cu bebe de opt lunițe după tine, cum am făcut noi cândva, îți setezi două obiective: să deschizi orizonturile viitorului influencer, și, mai ales, să-l obosești în așa hal încât să dormi și tu prima ta noapte neîntreruptă din ultimele 5 luni. Astea în care n-ai dormit se cheamă luni. Nu lunițe.

Ce să vezi, surpriză! Teroristul doarme când vrea el, nu când vrei tu. Am dovezi foto că individul și-a petrecut aproape întreaga zi în Roma moțăind în căruț. Acu’, e și vina mea că a ieșit normal, nu precoce ca ai altora, care merg de la naștere.

Îmi aduc aminte dureros de bine când i-am schimbat scutecul la Vatican. Mirosul se ridica în văzduh mai ceva ca fumul alb și gros după alegerea viitorului Papă. Habemus cacam! N-am uitat nici când a scuipat piure-ul de morcovi pe salopeta aia albă, pe trepte, la Colosseum.

Nu mai zic de urcarea cu telescaunul, în Capri. Telescaun, am zis? Instalația cu pricina consta în câteva bare subțiri de fier, cu pretenție de scaun. Complet deschise, în bătaia vântului, suspendate la câteva zeci de metri de sol. Întreaga familie extinsă a privit îngrozită cum subsemnatul, tatăl copilului, se străduia să țină vie moștenirea familiei, care se bălăngănea entuziasmată și dădea din palme cu băluțe la gură.

Nici cu aia mică nu mi-e rușine. Mult înainte să existe sanie de vară în România, ne-am dat în nordul Italiei pe așa ceva. Avea un an și trei luni. Dar când sania a plecat gonind pe șină la vale, a folosit unul din puținele cuvinte din vocabularul ei în formare: „vvvuuumm!!!”. Am înțeles că are din fașă o aplecare către sporturile de viteză. În mintea mea de tată de fată, a apărut subit o imagine cu ea la 16 ani jumate, pe autostradă, spre mare, pe motorul lui Gigel. Lipită de el, de Gigel. Of, Gigele, Gigele, de ce nu mergi și tu cu trenul, ca toată lumea…

Am fost la un acvariu cu pești uriași, la Gardaland, și cel mai mult ne-a plăcut steluța de mare, mai mică decât o mânuță de copil. Știm un loc secret unde se poate face pipi de urgență, lângă Luvru. Știm locuri de joacă în orașe pline de muzee și magazine de jeleuri în cetați medievale.

Am luat copiii cu noi de când erau mici. O să-i mai luăm, cât or mai vrea. Scriem despre ce am descoperit, (și) aici, pe Family Travel Joy.

Am fost în tot felul de locuri cu ăștia mici. Recunosc, de unele locuri, ei nu-și vor aminti, poate, niciodată. Dar noi da. Dacă o să ne retragem cândva la băi, la nămol (în Guatemala, nu la Eforie), o să ne uităm la poze, ca la ceva doar al nostru.

Copiii noștri o să fie serios de mari, de la ditamai omul spre vârsta a doua. Și, cine știe, poate vreunul dintre ei o să se oprească în curte, la Vatican, cu un bebe mirositor urlând în căruț. Și o să-și șoptească, doar pentru sine: „locul ăsta parcă îmi aduce aminte de ceva….”

Votez și azi. Din nou.

M-am gândit dacă să scriu ceva funny, de alegeri. Dacă nu cumva, printr-un text serios, risc să va zgârii sensibilitățile și convingerile. Într-o lume a ușor-ofensaților, e nasol să fii cactus. Dar mi-am dat seama că voi nu sunteți ușor-ofensabili. Și nici eu nu sunt plantă.

Aveam 14 ani in 1989. La fel ca fii-miu acum. N-am înțeles ce lume ni se deschidea atunci, și ulterior am văzut că aprope nimeni nu înțelegea.

Dar un lucru am înțeles, destul de repede, cu mintea mea de viitor adult. Înapoi în sărăcie, frig, și minciună colectivă, nu mai voiam.

Nu judec pe nimeni căruia i-a plăcut în comunism pentru că s-a suprapus peste tinerețea lui. Cred ca tinerețea e minunată și în cele mai grele condiții. Înțeleg.

Sunt pro-european și pro-occidental. La vot am avut alegeri grele de făcut, de multe ori. A trebuit, ca și mulți alții, să votez Iliescu, să nu iasă Vadim. Am votat cu “speranța” și am fost dezamăgit. De multe ori. Am ieșit în stradă, de multe ori. Am fost păcălit, mințit și furat. M-am simțit înșelat, trădat, rănit, furios, frustrat.

Am simțit de mai multe ori că-mi moare speranța. Dar n-am s-o las. Nu pot. Așa cum nu pot vota cu hoții. Cu mincinoșii. Cu ăia care „ne dau și nouă ceva” în timp ce fură cu două mâini din ce ar trebui să fie al tututor. Fură din viitorul copiilor tăi, dar măcar să-ți arunce și ție un dumicat. Am fost mereu mirat de toleranța acestui popor pentru hoție. De ușurința cu care acceptăm ca „toată lumea fură”. Tu, furi? Tu, ăsta care citești acum, când ai furat ultima dată bani publici? Sau un portofel din buzunarul cuiva?

Nu pot să votez cu hoții, mincinoșii, impostorii și plagiatorii. Și nu pot să votez cu partriotarzii. Cu sforăitorii. Cu ăia care-mi spun ca România e buricul pământului, dar e victimă, săraca. Nu e, fir-ar să fie. Toți hoții pe care îi cunosc în politica româneasca sunt români, nu vin din altă țară.

Nu pot să votez cu ăia care-mi spun că Rusia e patria valorilor corecte, că Putin mă apăra pe mine de „putregaiul” occidental. Toată lumea care predică anti-captitalismul, o face de prin cafenele occidentale. O avea capitalismul probleme, dar sigur nu mă ajută pe mine Putin și Xi să o duc mai bine. Nu văd cozi la emigrat la ruși, văd doar alți mincinoși români, lupi în haine de oaie.

Așa că o să merg iar la vot, ca de fiecare dată. Îmi car sacul de frustrări după mine, dar mă duc. Dacă va trebui, o să aleg din nou răul cel mai mic. Pe unele buletine de vot, că sunt multe de data asta, o să aleg chiar binele mai mare.

Peste mai puțin de patru ani, va vota și fii-miu. Până atunci, mergem noi. Din nou. Hai, că vin întăriri!

PS: Pentru ăștia cu dileme: între un hoț care a și făcut, pe ici, pe colo, câte ceva, și un cinstit care n-a facut destul, îl voi alege întotdeauna pe cel cinstit. Pentru că prin hoție, se pierde mult mai mult decât se face. Întotdeauna.

Sună ro-alert că plouă. Babele nu se mai ouă

A plouat, azi, în București. Când s-a oprit ploaia (de vară), a sosit alert. Ro-alert. Pe toate telefoanele, în toată casa, în fiecare colț al ființei. De două ori. Așa că vă zic.

Duse sunt vremurile când începea, ca din senin, ploaia de vară, și de-abia așteptai să te refugiezi cu fata sub tei ca să va sărutati (iar).

Duse sunt vremurile când babele se ouau liniștite, chiar dacă afară Noe le făcea cu mâna, undeva, în depărtare.

Duse sunt zilele în care era foarte cald afară, și tu ieșeai ca inconștientul pe stradă cu prietenii. Trăiați periculos, vă luați un suc plin de E-uri, într-o sticlă de-aia care nu salva planeta. Beați toți din ea la gămadă. La sfârșit, apoteotic, pierdeați dopul, care nu era lipit de sticlă. Duse sunt zilele.

~~Duse sunt vremurile în care mergeam desculți prin viscol la școală~~. Mă rog, să nu exagerăm.

Dusă e vremea când te dădeai pe gheață, pe trotuare, până la școală, fără să primești avertizare nowcasting când traversai strada.

Dus e parcul cu leagăne din fier ruginit, și șantierul de lângă bloc, unde te murdăreai de smoală și carbid până la chiloți.

Acum, totul e mult mai bine. Mă simt în siguranță, aflu de două ori c-a plouat o singură dată. Iarnă nu prea mai e, am înțeles că de la dopul ăla pe care l-am pierdut ni se trage. Stau în casă, beau apă plată cu vitamine, dintr-o sticlă bio. Mă uit pe fereastră. Afară, în ploaie, sub un tei, un el și o ea, se sărută.

Nu știu de ce, mă cuprinde așa, un pic, nostalgia.

Deștepți, invulnerabili. Și ne doare

Știm totul despre cum stă treaba și despre cum merg lucrurile . Dar nu știm mare lucru despre emoțiile proprii, nu le-am mai privit în ochi de foarte mult timp.

Nu spunem, simplu, că ne pare rău. Dar ținem discursuri sforăitoare despre nimic, dezvoltare personală și lucru în echipă.

Suntem vindecătorii altuia, avem strategii complexe și soluții testate. Târâm după noi o durere în suflet despre care nu înțelegem mare lucru. Salvăm planeta, și ne bârfim vecinii.

Știm, de pe net, bucățele de biochimie, nanotehnologie, astrofizică. Știm foarte clar de ce e de vină victima. Dar nu mai știm să spunem „vă rog” când cerem ceva.

Știm de ce „se vrea” și ce „nu se dorește”. Nu știm ce vrem noi și nici să spunem când nu (mai) vrem ceva. Știm cine-i de vină. Și că nu suntem noi ăia.

Psihanalizăm pe toată lumea, în pauza de masă. Dar nu mergem la terapie, doar nu suntem nebuni.

Avem explicații simple pentru lucruri complexe și strategii complexe pentru un zâmbet.

Suntem deștepți, invulnerabili. Și ne doare.

Am fost fericit. Scurt inventar.

Am fost fericit când m-a luat mama de la grădiniță. Am fost fericit când a băgat înghețată la magazinul din sat. Când am mâncat brânză cu roșii cu mâinile murdare, la pescuit.

Am fost fericit într-o zi, când unchiul meu mi-a pus Queen la pick-up și m-a învățat ce înseamnă muzica mișto. Când ai mei mi-au luat casetofon. Am fost fericit când tata m-a luat cu el, cu mașina. Când mama mi-a făcut tartă cu vanilie și căpșuni.

Am fost fericit când mi-am lăsat părul lung. Am fost fericit în tren, spre munte. Și când mi-am cumpărat țigări „la bucată”. Am fost fericit într-o după-amiază de toamnă, pe niște scări, la liceu. Și în autobuz, în drum spre cineva.

Am fost fericit când s-a terminat școala. Și când a început octombrie.

Am fost fericit într-o vară. În mai multe veri. Am fost fericit când au început poveștile, și, uneori, când s-au terminat.

Am fost fericit la o cabană, într-o dimineață. Și într-un mic restaurant, când am fugit de undeva, împreună. Am fost fericit într-o mașină ieftină, închiriată, pe un drum prăfuit din Sicilia. Am fost fericit pe o plajă pustie, la apus.

Am fost fericit când i-am ținut prima dată în brațe. Când le-am citit Harry Potter și ne-am uitat la film prea mult. Când am cântat toți patru, în mașină, „Nu ne mai trageți pe dreapta”, pe o autostradă din Franța.

Am fost fericit când m-am lăsat să trăiesc.

Tu, când ai fost fericit(ă)?

Pro tip: la mall, folosiți toaletele de copii

Nevoia, se zice, te învață. Un om care a învățat e dator să dea mai departe, iar eu nu mă dau în lături (read that again, că n-am cum să pun și căciuliță și accent). Iată, așadar, contribuția mea la progresul societății prin educație pe net.

Nu știu cum mai e la femei, că n-am mai fost de ceva vreme, dar la bărbați la toaletă situația e maro. Competiția e acerbă, locurile sunt limitate. La fel și capacitatea lui homo erectus de a curăța după el.

Din fericire, există o scăpare. Cabinele de toaleta pentru copii. Imaginează-ți: o oază de răsfăț doar pentru tine, într-o lume stresantă și împuțită!

În primul rând, e aproape întotdeauna liber. Tot ce trebuie să faci este să treci pe lângă semnul ăla de „copil cu scutec”. Jenă? Mai degrabă lipsă de motivație aș zice! Dacă „de ce”-ul tău e suficient de puternic, „cum”nu va mai fi o problemă. Cu plăcere. Dacă totuși îți mai e frică de penibil, strigă așa: „Gigele, tată, aici ești?”. Și apoi, țup, înauntru, ca iepurașul cu același nume!

Închide ușa după tine și instalează-te pe tron ,ca un împărat. Maximizează beneficiul emoțional, gândindu-te la plebeii care încă se bâțăie afară, așteptând un loc liber la adulți.

Apoi privește în jur la regatul tău – e cam mic colăcelul, stai un pic pe vine, dar învingătorii nu se încurcă de detalii. Scoate (și) telefonul – fără de care nu există satisfacție completă, se știe. Verifică dacă am mai postat ceva pe www.manuelpaun.com (he, he, știai tu bine că nici un sfat nu e gratis). Hai, like, share, subscribe!

Lasă lucrurile să curgă. Nicăieri nu se trăiește clipa mai intens decât în spatele unei uși încuiate de toaletă. Timpul se dilată, eul fragil și încordat, se relaxează. Apropo de relaxare, la cabinele de copii e aproape întotdeauna hârtie.

Părinții au mereu hârtie la ei. Trăiesc bântuiți de spectrul lipsei de hârtie în caz de căcuță iminentă. Pe cale de consecință, consumă mai puțin din hârtia mall-ului. Asta și pentru că au întotdeauna la ei o marcă preferată de șervețele eco-vegane, singurele care au voie să atingă poponeața odraslei. Aici aș fi vrut să fie o plasare de produse și să fac un ban cinstit. Din fericire (pentru produs), nu mă cunoaște nimeni. Dar, cu ajutorul vostru, vin tare din spate.

Dar hai să ne întoarcem la tine. Tu nu ești genul căruia îi trebuie șervețel vegan. O hârtie de-aia prin care nu trece degetul chiar din prima secundă e suficientă.

Este posibil ca, în timp ce trăiești clipa, să detectezi auditiv apariția vreunui părinte al cărui copil vrea ceea ce tu ai obținut deja. Nu te lăsa, plantează confuzie în mintea inamicului. Mormăie enervat: „Hai mă, Gicuțule, hai mă tată odată, că ne așteaptă maică-ta la casa de marcat!”. Sau, Sun Tzu style, dacă vrei să îndepărtezi intrușii definitiv: „Aoleu, iar căcuță moale? Vezi, că ai stropit peste tot!”.

La final, ieși victorios din cabină și spală-ți mânuțele la chiuvețica aia care-ți vine până la genunchi. Blavoo, blavoo! Ai leușiiit!

Cam asta a fost pentru azi la secțiunea sfaturi gratis. Pregătesc și o secțiune pe bani, plină de conținut. Căcălău. Te anunț eu.

Hai, te pup, că bate un puști la ușă ca disperatu’, și trebuie să trag apa…

Revolta unui dinozaur cu blog

I-am zis ieri lu’ fii-miu că mi-am făcut blog. Mai nou, discuțiile lui cu mine sunt ca o vizită la Antipa. Pentru el.

„Hă, hă! Blog! Unde, pe Facebook?”.

10 din 10 pe scala Richter a ironiei.

„Acolo e publicul meu, mă!” (adică voi, ăștia).
„Și câți followeri ai?”
„Paișpe“
“Hă, hă! Caută-mă din nou când faci un milion!”

Ăla a fost momentul în care am luat decizia să mă bag „all in”. Așa ați primit de la mine cerșeala cu „daaa-ți-mi și mie un like și-un follow“.

E timpul să facem ceva în plus, că nu se mai poate! Mi-a ajuns cuțitul la os, vă spun! Dacă nu ne organizăm, ăștia cu Discord și Twitch o să ne mănânce de vii. Sincer, nu prea aveți habar ce-s alea, nu? Voi știți că ăștia se filmează pe Twitch cum se joacă pe „peseu” în timp ce fac mișto de voi pe Discord ? Sau invers, nu sunt sigur. Dar sunt sigur cine le-a luat „peseu”.

Trăiți așa, toleranți cu dușmanul care vă mănâncă jumătate din frigider în cinci minute, și vă face grași cu zâmbetul pe buze?

Mai țineți minte când îi puneați „let it goooo” pe repeat de pe telefon? În timp ce se trântea în fund la coadă la supermarket, în costum de Elsa? Acum are BFF. Se strică amândouă de râs când asculți muzica ta preferată din anii ’90. „Cringe, fată! Cringe rău…”

Știți diminețile-alea în care iși aranjează părul lui negru si des? Se uită la tine (aproape) de sus și-ți zâmbește cu subînțeles: „Chelule, aveai tu un parfum, pe undeva, sau mi se pare mie?” Aveai, vorba cântecului. Pușca și cureaua lată.

Îmi aduceam și eu aminte că până pe la 20 de ani ți se pare că ăia de 40+ sunt cu un picior în groapă. Dar ieri am aflat cât de funny arăți când îți faci blog în loc să-ți pui afacerile în ordine.

Recunosc. Mi-am făcut blog. Pe Facebook. Așa, gras, chel și bătrân cum sunt. Ieri dimineață aveam paișpe urmăritori (vă iubesc).

De azi, fac revoluție. Sau măcar o răscoala mai mică. Vă chem pe toți la lupta cea dreaptă! Strigați și voi ceva, dacă sunteți cu mine! Dacă ați avut și voi părul lung și des. O bere-n mână (și o beați). Dacă ați suferit de abdomen plat și de lipsă de sutien. Dacă ați dansat și voi, pe undeva, într-un fel anume, și era perfect. Dacă ați făcut chestii de care noii noștri inchizitori nu vor afla niciodată, și v-a plăcut. Dacă pierdeați trei nopți și vă reveneați în trei ore. Ai mei sunteți, și eu al vostru.

Share, frați și surori întru suferință! Share! Dacă nu noi, atunci cine? Dacă nu acum, atunci când? Până la un milion, mai avem doar un pic! Le arătăm noi lor! Hai, că se poate! Share!

Maestrul zen și muștarul de Dijon

Astăzi îți ofer o scurtătură către evoluția spirituală. Hai, recunoaște, e cam lunguț drumul și mai avem și treabă. Thank me later.

Nu mergi în Bali, mergi la magazinul de cartier de lângă mine. Știu, ți-ar fi plăcut într-un retreat. Apropo, m-aș fi așteptat ca genul ăsta de chestii să se cheme “advance”, nu „retreat”, dar nu e treaba mea.

În magazinul de lângă mine încap cu greu trei persoane în afară de vânzătoare. Ai șanse maxime să nimerești în fața ta un maestru (de) zen. Știi cum se zice, când elevul e pregătit maestrul apare.

Și tu, te duci pregătit. Ai fugit de la muncă, ai lista de cumpărături la tine, trebuie să ajungi înapoi. Ei bine, când ajungi la magazin, așa, pregătit cum ești, maestrul de zen e deja acolo.

Maestrul trăiește în acum, nu ca tine, care te uiți la ceas ca un apucat. Nu știi de unde a venit și când pleacă. E deja acolo, în fața ta, vorbește cu vânzătoarea. De fapt, ca orice iluminat, vorbește puțin și rar. Mai mult se holbează la rafturi.

– Ăăă…dați-mi și niște salam. Cinci felii.

Pauză. Ne concentrăm pe expirație. Vânzătoarea feliază salamul.

– Nu din ăla, din celălalt.

Pauză un minut, timp în care scanează raftul din dreapta. Ridică un deget.

– A, muștar aveți?

Vânzătoarea arată și ea cu degetul la borcanele galbene. De trei feluri.

– Doar așa aveți? De Dijon, nu aveți?
– Doar așa, domnu’, la fel ca ieri.
– A, atunci lăsați…

Cheia este să-ți observi emoțiile cum țâșnesc haotic, ca dintr-un aspersor defect. Și să le lași, cu blândețe, să te facă fleașcă.

Maestrul continuă, nestingherit. Timpul este o iluzie- „Maya”, cum spun hindușii. Și tu stai acolo, pe timpul tău de discipol cu rate la bancă, și te gândești: Mai ia?

Binențeles că mai ia! Urmează pâinica, un pateu cu brânză, două pachete diferite cu biscuiți și niște șunculiță din aia bună. Toate cu pauze între ele, parcă-l asculți pe Eckart Tolle. Când crezi c-a terminat și dă să plătească, intră momentul teleshopping – „…dar stai! Ați primit cumva ouă?”

Maestrul locuiește în zonă. Vine zilnic. Vânzătoarea trăiește în Ziua Cârtiței. Tu te ții de telefonul din buzunarul de la spate, care a început să vibreze cu mesaje de la muncă mai ceva ca o jucărie pentru adulți.

Când maestrul de zen iese, în sfârșit, pe ușă, în urma lui rămâne un gol pe care nimeni nu îndrăznește să-l umple. Te uiți tâmp la vânzătoare, te întorci pe călcâie și pleci fără să cumperi nimic.

Pentru că, nu-i așa, dragii mei, în viață importantă e călătoria, nu destinația. Degeaba mergeți la hipermaket, la casele alea self-service, că acolo nu e pic de dezvoltare personală.

Vouă, celor puțini care chiar vreți să vă schimbați viața, vă dau adresa magazinului de lângă mine, în privat. Sau mai bine vin și eu cu voi, că mi s-a terminat muștarul. Sigur n-au din ăla de care vreau eu, de Dijon, dar nu strică să pui o întrebare, două.

Victoria

Am fost la Cheile Grădiștei și ne-am dat pe „sania de vară”. La Cheile Grădiștei e drăguț. Drumul până acolo și experiența cu „sania“, nu prea.

Drumul prin Moeciu, după ce ieși de pe DN, era, chipurile, în lucru. Lucru românesc. Eu nu înțeleg cum, tu, primărie de sat mega-turistic, poți să lași unicul drum prin comună să ajungă în halul ăla. Cratere umplute cu apă tulbure ascundeau mistere pe care nu voiam să le descopăr.

La un moment dat, ca să păstrez vii misterele scufundate, ies vreo 10 metri de pe asfaltul găurit, pe o mică porțiune ocolitoare de pământ. Mircea însuși mână-n luptă vijelia-ngrozitoare. Sau poate Costel. Nu știu exact cum îl chema pe tipul cu Skoda din spatele meu, dar sigur era român. Noi, românii, nu ratăm oportunitățile, și când vedem că fraierul din fața noastră nu se grăbește să-și rupă mașina-n două, acționăm. Ne grăbim noi. Așa că tipul a accelerat direct prin gropi, suficient cât să ajungă fix în paralel cu mine când voiam să ies inapoi în drum de pe porțiunea de pământ. M-a privit superior, cu aură de profesor. Cum se zice la fotbal, „și-a dorit mai mult victoria”. L-am lăsat să treacă.

Asta vrea tot românul. Să treacă el. Și pe șosea, și la sania de vară. Sania de vară are design german, adică bob-urile alea merg pe o șină unul după altul și nu poți să treci de ăla din față. Problem.

Ca atare, toată energia creativă a românului, blocată de rigiditatea tehnologiei germane, se revarsă asupra statului la coadă. Coada, la români, nu e o situație prin care trebuie să treci. Coada e un test de aptitudini, e probă care separă șmecherii de fraieri. Coada este locul unde copiii sunt educați de mici să fie învingători.

La sania de vară, părinții de viitori învingători își trimit copiii, fără bilet, să ocupe loc în față la coada de îmbarcare, în timp ce ei stau la coadă la casă. Blocaj, buluc, balamuc. Un alt copil e cu tac-su, au bilete. Copilul comentează- „de ce stau în fața noastră, dacă n-au bilet?”. Tac-su i-o trage scurt: „Chill, bă! De ce faci scandal? Vezi că acu’ plecăm!“. Din spate, călcând peste toată lumea, vine, cu biletele, mama învingătoare a copiilor băgați în față. Se știe, și-a dorit mai mult victoria.

Pe cât de grăbit e adultul român pe șosea și la coadă, pe atât de fragil devine odată urcat în sania de vară. Instalația cu pricina este, în principiu, gândită să gâdile emoțiile printr-un pic de coborâre în viteză pe circuit. Ghinion! Odată instalați în sania de vară, compatrioților noștri li se activează setările de fabrică. Cum, care setări? Alea, știți voi- să nu răcească copilul, să nu ne tragă curentul, „dacă nu țin frânele la sanie?“.

Așa că ne-am dat după o mămică care a coborât cu viteza melcului, în urletele puștiului de 4 ani de la ea din brațe: „mai lepede, mami, mai lepede!“. Și după un tătic cu tatauje și spatele cât dulapul, care testa din cinci în cinci secunde sistemul de frânare. Cum v-am zis, agregat german, o singură șină, nu poți depăși. Mi-am adus aminte de Mircea, cu Skoda. Avea și el dreptatea lui. Toți ne dorim, din când în când, victoria.

Month: June 2024