Nu-mi place să-mi împart porția de mâncare cu alții. Nu vorbesc de felurile alea gen “platou”. Mă refer la felul meu, ăla pe care mi l-am ales ca să-l mănânc doar eu. Adică fără tine.
Nu, nu vreau să gust din mâncarea ta. Știu, e o capcană, vrei din a mea. Așa e stilul tău, din secunda în care au așezat farfuriile pline pe masă, începi să scanezi mâncarea mea. Iau prima înghițitură, iar tu întrebi: “Cum e, e bun?”. Da, nene, e foarte bun. Acum vezi-ți de farfuria ta.
Chestia asta ți se întâmplă mai ales cu oamenii apropiați, sau cu familia. Cumva, în capul lor, să le dai din porția ta e o dovadă de iubire. Cum adică, să nu le dai măcar o bucățică? Dacă mai ai și copii, e rău de tot. Cum o să învețe copilașii tăi să fie generoși, dacă tu dai de la tine din farfurie? N-o să învețe de la mine, na! O să afle, în schimb, că e sănătos să ai și limite, uneori.
Cel mai tare îi iubesc pe ăia care așteaptă până aproape ai terminat. După care bagă nucleara: „Auzi, îmi dai și mie doar o bucățică? Una mică-mică?”. Nu mă, nu-ți dau nimic din ultima mea bucățică. Din marele meu „grand finale” alimentar.
Cel mai greu e la desert. Toată lumea știe că excesul de desert îți face rău. Dar nu dispera, salvatorii tăi sunt aproape, nu te lasă ei să faci diabet de la eclerul ăla minuscul. De la cupa ta stingheră de înghețată artizanală. Nu mai vorbim de papanași. „Împărțim? Că e cam mare!”. Da’ glicemia nu mi-o luați, mă grijuliilor? Am sunat io la SMURD-ul deserturilor și am uitat?
În fine, ați prins ideea. Fac parte din acea specie, tolerată dar nu protejată, care își vede de propria farfurie. Mănânc și plâng, vorba poetului. Plâng, copleșit de dragostea familiei mele. Tocmai mi-au spus, zâmbindu-mi înțelegător:
„Noi te iubim! Așa, egoist, cum ești!”
