Se termină repede

Ne-am trezit odată să vedem răsăritul la Isola Bella, lângă Taormina. Am lăsat mașina pe marginea șoselei și am traversat calea ferată pe jos. Era încă noapte, iar pe scările care coborau către plajă, doi bărbați cărau cu greu la deal un container mare, de plastic, plin cu gunoi. Au zâmbit la noi și s-au oprit să ne lase să trecem. Țineau de containerul ăla de parcă aveau cea mai tare meserie din lume.

Suntem doar noi doi pe mica plajă plină de pietricele. Dăm valoare unor lucruri pentru că se termină repede. Dacă răsăritul ar dura trei ore, nu s-ar mai trezi nimeni să-l vadă.  Noi avem noroc. Pe plajă, la Isola Bella, răsăritul durează puțin, așa cum se cuvine. 

Nu e încă lumină pe de-a-ntregul, dar în spatele nostru cineva fluieră o melodie. La micul bar de pe plajă a apărut un tip care fluieră și bagă în priză chestii, cu bucuria unuia care a câștigat la loto. Ai zice că are sub tejghea butonul secret care tocmai a făcut soarele să răsară. Suntem primii lui clienți și omul se poartă de parcă s-a trezit de dimineață special ca să ne facă nouă o cafea. Zâmbim, ușor încurcați, ca cineva care tocmai a primit mult mai mult decât a plătit. 

Nu durează mult să bei o cafea, la răsărit, pe o plajă. Dăm valoare unor lucruri pentru că se termină repede. Și ne aducem aminte de oameni  pe care i-am întâlnit pentru câteva secunde pe niște scări, într-o dimineață. 

O să se întâmple ceva

Dimineața devreme, Brașov, într-o zi de marți. O să se întâmple ceva. 

Deocamdată, un tip la vreo 40 de ani descarcă marfă dintr-o dubiță albă, în fața unui reataurant din zona pietonală. Altcineva, dintr-o altă dubiță, apasă pe claxon. Încep să se certe. E multă marfă de adus, sunt multe mese de șters. 

Cineva traversează cu un laptop deschis în brațe. Strada e plină de tomberoane, de cutii, de  saci plini cu fețe de masă. O femeie spală pavajul cu un aparat cu presiune, în fața unui restaurant. Câțiva elevi de liceu se înghesuie pe lângă ziduri. Râd tare, beau cafea. Mai sunt cinci minute și intră la ore. O eternitate. 

Un băiat din Sri Lanka vorbește la telefon, îmbrăcat cu un hanorac, pantaloni scurți și șlapi. Un el și o ea se sărută, ca în prima sau în ultima zi. Un turist matinal face poze aproape indecente orașului ăstuia care încă se freacă la ochi, nemachiat. 

O să se întâmple ceva. Poate că șoferii de dubițe albe sunt tații tinerilor care se sărută. Poate că turistul matinal o să-i zâmbească doamnei care se va opri din spălat pavajul când o să treacă el pe-acolo. Și, cine știe, se va duce special la restaurant, pe seară, și va nimeri la masa unde servește ea. Poate o să-i zâmbească și ea. Cine știe, e posibil ca omul cu laptop-ul sã fie tatăl unuia dintre liceenii care beau cafea. Într-o zi, băiatul o să plece de la liceu și o să i se facă rău, așa cum n-a trebui niciodată să li se întâmple copiilor cuiva. Omul în șlapi, din Sri Lanka, o să sune primul la 112, pentru că vorbește la telefon, la colțul străzii, în ziua lui liberă. Omul cu laptop-ul are o firmă de construcții. A adus de curând muncitori din Sri Lanka. E șansa vieții lor.

Dimineața devreme, Brașov, într-o zi de marți. Pur și simplu nu accept ca toți oamenii ăștia să treacă unii pe lângă alții așa, ca niște străini. O să se întâmple ceva. 

Vitrina din Petroșani

Când mă uit în oglindă la fața mea, eu nu văd ce vedeți voi. Adică văd, dar mă fac că nu observ. De fapt, observ, dar mă gândesc la altceva.

Mă gândesc, așa cum s-au gândit milioane de oameni înaintea mea, cum e posibil să arăți de o vârstă pe dinafară și să te simți de cu totul alta pe interior. 

Mă gândesc la când mi-am văzut prima dată fața, într-o vitrină de magazin cu electrocasnice din Petroșani, după mai multe zile de Retezat. În 1994 nu aveai cu ce să faci selfie-uri, iar pozele le vedeai oricum după ce ajungeai acasă și developai filmul. Din vitrina aia cu frigidere și mașini de spălat, fața mea se holbează la mine bronzată, nerasă, fără pic de păr alb. Fără riduri, doar cuta aia dintre sprâncene, care e mereu acolo. Cred că e un semn că exist. 

Pentru o secundă, exist în Petroșani. S-au dat salarii compensatorii pentru mineri și, în câteva zile, nu va mai fi urmă de televizor sau de frigider prin vitrine. Dar mie nu-mi pasă, mă uit la fața mea cu o privire gen „wow, uită-te la el, omul munților!”. Omul munților are nevoie de țigări și de ceva de mâncare. Când ai optișpe ani, stomacul e o mașinărie care transformă orice într-o pastă care te face să te simți nemuritor. 

Mănânc niște orice și fumez ca atunci când bate vântul, cu țigara întoarsă spre palmă, să nu se stingă. Nu bate vântul, dar așa fumează oamenii munților, preventiv. E aproape pustiu, în piața aia plină de betoane din Petroșani. Am luat și câteva More mentolat pentru o fată din grup, care mai mult le pufăie. Uneori, faci lucruri pe care le înțelegi mai târziu. 

O să mergem spre gară, în curând. O să dormim cu toții pe jos, în tren, pe culoar.

Când mă uit în oglindă la fața mea, eu nu văd ce vedeți voi. Voi ce vedeți, când vă uitați în oglindă?

error

V-a plăcut? Dați mai departe! :)

Verified by ExactMetrics