Victoria

Am fost la Cheile Grădiștei și ne-am dat pe „sania de vară”. La Cheile Grădiștei e drăguț.  Drumul până acolo și experiența cu „sania“, nu prea.

Drumul prin Moeciu, după ce ieși de pe DN, era, chipurile, în lucru. Lucru românesc.  Eu nu înțeleg cum, tu, primărie de sat mega-turistic, poți să lași unicul drum prin comună să ajungă în halul ăla. Cratere umplute cu apă tulbure ascundeau mistere pe care nu voiam să le descopăr.

La un moment dat, ca să păstrez vii misterele scufundate, ies vreo 10 metri de pe asfaltul găurit, pe o mică porțiune ocolitoare de pământ. Mircea însuși mână-n luptă vijelia-ngrozitoare. Sau poate Costel. Nu știu exact cum îl chema pe tipul cu Skoda din spatele meu, dar sigur era român. Noi, românii, nu ratăm oportunitățile, și când vedem că fraierul din fața noastră nu se grăbește să-și rupă mașina-n două, acționăm. Ne grăbim noi. Așa că tipul a accelerat direct prin gropi, suficient cât să ajungă fix în paralel cu mine când voiam să ies inapoi în drum de pe porțiunea de pământ. M-a privit superior, cu aură de profesor. Cum se zice la fotbal, „și-a dorit mai mult victoria”. L-am lăsat să treacă.

Asta vrea tot românul. Să treacă el. Și pe șosea, și la sania de vară. Sania de vară are design german, adică bob-urile alea merg pe o șină unul după altul și nu poți să treci de ăla din față.  Problem.

Ca atare, toată energia creativă a românului, blocată de rigiditatea tehnologiei germane, se revarsă asupra statului la coadă. Coada, la români, nu e o situație prin care trebuie să treci. Coada e un test de aptitudini, e probă care separă șmecherii de fraieri. Coada este locul unde copiii sunt educați de mici să fie învingători.

La sania de vară, părinții de viitori învingători își trimit copiii, fără bilet, să ocupe loc în față la coada de îmbarcare, în timp ce ei stau la coadă la casă. Blocaj, buluc, balamuc. Un alt copil e cu tac-su, au bilete. Copilul comentează- „de ce stau în fața noastră, dacă n-au bilet?”. Tac-su i-o trage scurt: „Chill, bă! De ce faci scandal? Vezi că acu’ plecăm!“. Din spate, călcând peste toată lumea, vine, cu biletele, mama învingătoare a copiilor băgați în față. Se știe, și-a dorit mai mult victoria.

Pe cât de grăbit e adultul român pe șosea și la coadă, pe atât de fragil devine odată urcat în sania de vară. Instalația cu pricina este, în principiu, gândită să gâdile emoțiile printr-un pic de coborâre în viteză pe circuit. Ghinion! Odată instalați în sania de vară, compatrioților noștri li se activează setările de fabrică. Cum, care setări? Alea, știți voi- să nu răcească copilul, să nu ne tragă curentul, „dacă nu țin frânele la sanie?“.

Așa că ne-am dat după o mămică care a coborât cu viteza melcului, în urletele puștiului de 4 ani de la ea din brațe: „mai lepede, mami, mai lepede!“. Și după un tătic cu tatauje și spatele cât dulapul, care testa din cinci în cinci secunde sistemul de frânare. Cum v-am zis, agregat german, o singură șină, nu poți depăși. Mi-am adus aminte de Mircea, cu Skoda. Avea și el dreptatea lui. Toți ne dorim, din când în când, victoria.

Copilul (meu) interior

Ieri a fost 1 iunie și la mine în feed a fost plin de adulți conectați la copilul interior. Al lor, sper.

Toți păreau foarte fericiți de întâlnirea cu ăla micu’. Highly recommended, cinci stele. Zici că au fost cu el la spa și a plătit copilul.

Bine, mă! Bravo vouă!  Eu pe-al meu nu l-am contactat ieri, că am vrut și io o zi liniștită. Al meu e din ăla care se tăvălește pe jos la casa de marcat. Din ăla care urlă la restaurant „Ești cel mai rău tătic! Vreau pufuleți acum! “. Care îți aruncă nisip în ochi la locul de joacă. E copilul de tip Gollum, care-ți șoptește malefic, când ți-e lumea mai dragă „pe noi nimeni nu ne iubește, fraiere!”

La anu’, de 1 iunie, mă gândesc serios să vă dau parola de la copilul meu interior, să vă conectați și la el. Să știți că a mai crescut, mai nou vrea la mall.

Poate, până atunci, dacă o să continui să merg la terapie, ne mai oprim amândoi. El, din urlat. Eu, din scris prostii.

Gata, mă deconectez! Vă pupă tati!

Mă iubește femeile…

Am schimbat mașina diesel nemțească cu una japoneză hibridă.

De când am luat-o pe-asta nouă, imi fac femeile cu mâna pe stradă, vă jur! Fără să fac nimic, doar conduc. La primele câteva episoade, mi-a crescut stima de sine până la tavan. Eu la volan, ele pe trotuare –  un zâmbet discret, un semn usor din mână. Până m-am prins. Jumătate din mașinile de taxi și ride-sharing din oraș sunt exact ca a mea.

Acum că știu crudul adevăr, aleg să trăiesc viața la maxim. Încetinesc, zâmbesc și eu. Mă uit o clipă în ochii lor frumoși, plini de speranță. Pe urmă, demarez și le las așa, confuze. Eu merg acasă la soție, ca orice bărbat normal care și-a luat mașina japoneză cu care nu face nici bani, nici nu agață femei.

Nici bărbați nu impresionez, deoarece, se știe, ca să impresionezi bărbați cu mașina ta ai nevoie de cai mulți. Mie, caii mi-au scăzut cu vreo 50%. La fel și consumul. Aia veche avea cai cu față comercială, care mâncau fân într-una și produceau gaze non-stop. Asta nouă are un fel de ponei pe baterii. Fac și zgomot, da’ doar dacă dai tare cu biciu’n ei. Eu nu dau, că mi-e milă. Vorba lu’ țața Marioara, vecina lu’ mamaie „e bărbat, maică, da-i cam bleg, n-ai ce-i face!“

Cam atât. Ne vedem prin oraș. Am mașină nouă, dar mă recunoașteți voi- conduc încet, nu fac zgomot, zâmbesc la femei pe stradă și ma duc acasă, la soție.

Știți un loc unde se mănâncă bine…

la Londra? Voi, ăștia care stați degeaba pe Facebook, așa, ca mine, pe grupuri de călătorii, ați dat de intrebări din astea? Ia intrați, și o să dați!

Pe bune, acuma eu înțeleg – Londra, Parisul sau Madridul sunt măricele. Și tu, poate o să mergi pe jos și cu metroul. Indubitabil o să te lovească tare fomica, direct la baza piramidei nevoilor (știu, sună suspect, dar acolo te lovește). Și o să vrei și tu, ca omu’, să mănânci bine.

E, aici e-aici -de unde Doamne iartă-mă să știu eu ce-ți place ție să bagi la ghiozdan? Am fost de curând la o masă în familie, la Sibiu. Trei voiau carnați și coaste, doi erau nehotărâți, doi erau vegetarieni, doi ar fi mancat neapărat paste sau pizza și mai era și una bucata dulceață de fetiță de un an și ceva, expertă în ciorbițe și peștișor. Un singur lucru pot să zic, s-a mâncat bine. S-a mâncat, dar s-a și băut. Ca să nu fie dubii, porțiile au fost mari. N-are Londra așa ceva, vă zic.

Dar, ca să revin. Dacă tot ne întrebi unde să mănânci bine, spune-ne, frate, ceva despre tine. „Îmi place ciorba de burta”, „vreau șnițel de două palme„, „nu pun gura pe nimic fără clorofilă”, „nicio masă fără melci”. Dă-ne ceva, că altfel o să ai o surpriză ce sfaturi o să primești. Cel mai frică mi-e că o să ții și cont de ele.

La fel și cu meteo. Cine sunt, frate, ăștia care întreabă necunoscuții pe Facebook dacă o să-l ploua pe el la Milano peste trei săptămâni? Oare dacă le zic că plouă, nu se mai duc? Eu cred că se duc, la fel ca ăia care cumpără întâi bilet de avion și după, întreabă – „oare e ceva interesant de facut la Roma? Măcar se mănăncă bine?”

Acum vă las, că am văzut un bilet super-ieftin pe Napoli. Dacă știți cumva un restaurant, știți ce aveti de făcut…

The Wrong Time

They say we meet some people
At the wrong time.

If only he’d been a little less himself
Should you not have been so you
Who knows what would have become
Of our children
And their unborn children
That we pray to the Lord
to meet some day.

But you had to be you
And I had to meet some people, being me,
at the wrong time,
as they say.

And so we’ve met,
without even praying to the Lord to meet,
some day.

How I’ll Spend My Eternity

The man on the bridge took a short step towards me. He was in his ‘20s, wearing a dark suit, no tie and a large smile.

‘Hello’ he said, looking me straight in the eye.

‘Can I ask you a question?’ 

I slowed down a bit and that was just enough for him to go on.

‘Have you thought about how you plan on spending your Eternity?’

My feet came to a full stop as my mind started searching for something in the lazy flow of water below.

I blinked, like someone had just pointed the flash of a photo camera towards my eyes and pressed the button. 

The swing my grandfather had built for my mother has been my swing. Tick…tock, the wood of the barn pillars went, reluctantly, as I pushed myself forwards and backwards over and over. Tick…tock, yet no clock had ever been invented for 6 year olds.

Blink. I must have been around 12 or 13 when I used to go fishing all by myself in the pond at the outskirts of the village. I would lie there, in the grass, smelling the dew and breathing in the feeling of life waking up. I would eat cheese and tomatoes and onions from a bag, and break the bread with my dirty, worm-and-fish-smelling hands.

Blink. The kiss has left their bodies trembling in soft, fuzzy, warm silence. Not knowing what to do next, like the beggining of one world with no guidance from Above. You may leave some places, some places may never leave you.

Blink. The moment I knew it was her. We were on a bridge, just like this one, only not like this one at all. She may not have believed that I knew- in fact, I think she still believes I was clueless that day. Say what she may, my knowing can not be undone, all the bridges we’ve walked on cannot be unwalked.

Blink. I held him in my arms like me breathing depended on him staying there. One fragile one day soul, the most powerful thing in the Universe.

I looked at the young man in his dark suit and waved my hands through the air, feeling the wind.

‘Me? I will spend what’s left of my Eternity in bits and pieces!’

Then, I moved on.

No Longer Out There

I have been walking the streets in search of the house I grew up in. It had been demolished some years ago, its place taken by a block of flats with a small supermarket on the ground floor. 

I push the store door open and the light floods my brain, like ice spikes on hot skin. 

‘Evenin’! she said, without lifting her eyes. The girl at the cash register stood there, checking her phone right where my teenager bed used to be. 

‘Hi there..’I mumble as I walk down the isle by the fresh greens. There, I would brush my teeth right where the dairy section is. 

‘What?’ she says, looking straight at me.

‘Nothing, sorry, er…just talking to myself’

She returns to her screen, frowning. She’s in her early 20’s, brown hair, rather pretty and certainly upset for my interuption of her quite lively phone chat.

I pick up a bottle of water off the shelf and catch a glimpse of a boy’s face in the glass. ‘Come on, drink up!’ ‘Drink up!’ My mother used to raise her voice a bit, annoyed by my perpetual ignoring of her requests. 

I put the bottle in the cart and take a few steps towards the fruit cases. The kitchen sink used to be right here. I would, somehow impatiently, wash the way-too-many strawberries my father had bought, my imagination already busy with the future taste of strawberry tart. 

‘Hey! Shall I weigh those strawberries?!’

In front of me, the girl at the cash register looks a little confused. I nod and give her the bag. 

‘Anything else?’ she asks, this time with a shade of a smile of her face. 

‘No, not really’ I tell her smiling back at her. She was, after all, rather pretty and standing where my teenage bed used to be.

Outside, the cool evening wind sends quick shivers through the skin of my bare arms. 

‘Hi, I’m on my way home!’

‘Love you! Don’t forget to buy some fruit for the kids, ok?’

‘I bought strawberries…love you too!’

‘Don’t buy too many, ok?’

‘Ok, ok..!’

I have been walking the streets in search of the house I grew up in. It is no longer out there.

The Evolution Race

Here I am- top of the heap, king of the hill, the epitome of (modern days) evolutionary succes! It is I who got the girl, it’s my kids she’s borne, I have won the one lottery of universal proportions and now I am enjoying the fruits of extensively practiced skills and well deserved success. I am finally now known to everyone at the beach by my true name- “Daddy”.

‘Daddy, inflate the boat, inflate the boat!!!’ my 6 year old little girl screams, stomping her feet.

‘C’mon, Daddy, her brother whines, this sunscreen thing takes forever! I don’t want to wear sunscreen anyway!’ I give him the look that says – ‘tell me about it, I didn’t sign up for this either’. After all, he’s 10 and he has a sister, he should understand by now…

I keep it up with the sunscreen, trying not to get any in his hair, yet get the entire temple area nonetheless…’I never used to put any of this stuff on, and here I am’ – I am tempted to say to yourself, but what comes out is this:

‘I’ve covered the temples completely, and barely touched the hair!’

Ten thousand years ago, the man used to kill the mammoth with their bare hands and bring its heart to the tanned half naked wife (or was it wives?). But I bet none of them could spread sunscreen like I do, no sir.

‘What time is is?’ She replies, deeply touched by the extent of your skills.
‘Just a se…’
‘ My pussycat got wet, my pussycat is all wet and ruined now’ goes the little girl, crying like she’d just had her hand cut off!
‘Where, where? I jump in a fight-or-flight ancestral reflex, barely extracting myself from my few seconds of half naked wild wifes daydreaming.

She was holding her soaked plush toy, her tears running down her face full of sand. I run towards her and hold her, gently caressing her cheeks, trying to stop the sobbing.

‘Stop, you’re getting sunscreen into her eyes!’ – She shouts the alarm.
As I look at my hands, the little girl runs towards Her, giving me the angry look.
‘Mommy, I want Mommy!!! You are not good enough, Mommy is the best’…

I pick myself up, go towards the shore, take a few steps into the sea. Kneeling in a rather dramatic fashion, I start washing the sunscreen off my hands, just like the great Achilles might have done, at the shores of Troy. If he had a little girl whose tears needed to be wiped, that is. But Greek tragedies and the stories of great heroes say nothing about that. Just like the cave paintings of ancient men with half-naked wild wifes say nothing about that.

Nothing is said on building castles in the sand, that take hours to build and seconds to be kicked out of existence. No classical piece describes (often unsuccessful) kite flying in scorching midday heat, or the endless inflating and deflating of plastic flotation devices. There is nothing on sitting in knee-deep water for one hour, helping your kids defeat the perilous waves while sand gets into every possible crevice of your intimate parts. There’s nothing on all that. There is nothing on you, Daddy. I am the unsung hero, the one champion who climbed the modern evolutionary ladder of success, and now I stand there, wondering what the losers are doing right now.

And then, I see him. He’s in his 40s, tall and muscular, well tanned, with thick hair and the perfect beard. Kind of like Thor. Thor is holding a bottle of ice-cold beer, and droplets of sweat (or is it beer) are running down his broad chest. And for a split second, I freeze- those guys that lost the evolution race, is it possible that…

‘Daddy, Daddy, I fell and have a huge cut in my knee!!!’

I hear the scream, only to realize a second later it’s not the voice of one of my kids. And then I see Thor jumping up and dropping his beer, rushing towards the blonde girl, possibly 4, that was crying her heart out pointing at some minor scratch on her left knee.

‘My sunshine, he utters an oddly high pitched yell- come to Daddy, oh, my love!’

As I sit there, in knee-deep water, a smile of both satisfaction and relief flowers on my face- ‘Way to go, Daddy, way to go!’

Pătrunjel și mărar

Copilul mergea cu pași repezi pe strada liniștită, scăldată de soarele puternic al verii. “Pătrunjel și mărar” repeta el, “pătrunjel și mărar”.

“Du-te repede și ia o legătura de pătrunjel și una de mărar” ii spusese mama lui. “Știi cum arată, nu?”- zâmbise ea.

Pe scări copilul se gândea la doamna care vindea legume în poarta casei ei dintre blocuri. Era bunica unui coleg de-al lui de școala. Grasă, cu vocea aspră, îl intimida de câte ori o vedea.

În poarta casei, băiatul se uita la măsuța de lemn pe care erau așezate legumele proaspăt stropite cu apă. Luase deja mărarul și acum se uita lung la pătrunjel și leuștean. Ar fi fost foarte simplu să fi cerut ” pătrunjel și mărar, va rog”. Chiar și acum nu era târziu să întrebe.

În sufletul lui se amestecau dorința de a se descurca singur, teama de a nu dezamăgi, frica de femeia din fața lui și rușinea- “un baiat așa deștept ca el ar trebui să știe”. Simțea în piept un nod care nu-l lăsa să respire. Întinse mâna, alese o legătura, plăti și o porni spre casă.

Când mama lui văzu leușteanul, iși ieși din fire preț de câteva clipe. Era târziu, de-aia îl trimisese repede după ce-i lipsea.

Mâncarea a ieșit bună și fără pătrunjel…Au trecut mai bine de treizeci de ani de-atunci, dar copilul din el înca iși mai aduce aminte.

Se uită în ochii baiețelului de cinci ani din fața lui și îi intinde banii: “Pătrunjel și mărar, bine, tati?” Și cu speranța de a-l feri de o amenințare prea vie încă, din trecut, adaugă: “Întreaba pe cineva daca nu știi, ok? E-n regula să-ntrebi!”

Baiețelul de cinci ani zâmbi și ieși pe usă, pe drumul său, pe care nici cel mai iubitor tată din lume nu-l va putea insoți la nesfârșit.

Camera din față

Bătrâna deschise ferestrele cu un gest scurt, apoi dispăru aproape imediat. Prin ochii larg deschiși ai ferestrelor, camera din față lăsa să se vadă mobila ei veche, din lemn. “Nu de pefele” ca asta de-acum, mi-ar fi spus bătrâna, de n-ar fi fost așa grăbită să iasă din cameră și să dispară undeva, în măruntaiele mai calde ale casei.

———————————-

Pentru o clipă, am revăzut casa bunicii mele de la țară, și ferestrele ei de la stradă, acoperite cu hârtie albă, prinsă in piuneze de tocul din lemn. Cunoșteam acea senzație, frigul din camera din față, pereții pictați cu flori si dunga obligatorie care înconjura camera în apropierea tavanului. În acea cameră, bunica ținea cea mai buna mobilă din casă,”recamierul” și masa mare de lemn masiv, la care nu mânca nimeni niciodată.

Ne strângeam cu toții în  bucătărie, în jurul unei mese mici, lângă plita unei sobe care traversa peretele, și incălzea în același timp și o alta cameră, unde mi-am dormit copilăria.

Aveam vreo patru sau cinci ani, și, de la masa din bucătărie, priveam ușile închise ale camerei din față, cu geamurile lor întunecate, ca pe un avertisment.

Câteodată, bunica mă trimitea să aduc ceva de dincolo de uși și făceam pasul cu inima strânsă. Mâna mea pipăia peretele după întrerupător, și nodul din stomac mi se desfăcea pe jumatate când becul trimitea o lumină chioară în toate colțurile camerei. Nimic nu alunga însă frigul din cameră, iar singura scăpare era apropierea de plita din bucătărie și de vocile calde ale celor de la masă.

Dupa moartea bunicii, au vândut casa. Pereții erau tot acolo, dar căminul disparuse… Am trecut o dată, cu mașina, prin fața ferestrelor închise ale camerei din față și, pentru o secundă, în sufletul meu, am locuit în cea mai frumoasă cameră de pe Pământ.  

error

V-a plăcut? Dați mai departe! :)

Verified by ExactMetrics