Oameni și mături

Bunica mea mătura frunzele în fiecare zi. Nu le mătura doar pe cele din curte, de la intrarea în casă. Ieșea afară, la șosea, și mătura în fața curții, cu atenție. Vântul așeza la loc altele, în maxim o jumătate de oră. 

Când eram mic, nu o observam deloc. Preocuparea ei pentru ordine nu mă interesa, vedeam doar norul de praf de la poartă. Îmi era îndeajuns că știam unde e. 

Când am mai crescut, am început, ca toți adolescenții, să-i judec pe adulții din jurul meu. Am taxat preocuparea bunicii ca pe o grijă excesivă și inutilă pentru gura lumii. În satul ăla mic, copiii tăi trebuiau să vină de la București cu mașina spălată. În niciun caz nu puteai să lași frunze la poartă, așa, ca neoamenii. 

Mai târziu, bunica a murit și n-a mai contat dacă frunzele cădeau pe jos. Am înțeles atunci că, uneori, să mături la poartă este și o alegere, nu doar un destin. 

Ce bine e când pe la porți încă se mai ridică un nor de praf.  

Cum am supraviețuit copilăriei mele

Când eram prin clasa-ntâi, ne jucam în clădirea în construcție de peste drum. Era începutul anilor ’80. La sfârșitul programului, muncitorii abandonau betoanele, fiarele și smoala. Scheletul viitoarei școli cu două etaje devenea, în felul ăsta, castelul nostru. Nu ne mai retrăgeam  de acolo decât seara târziu, când ne strigau părinții de la geam. 

Aveam la îndemână, pe șantier, toate prafurile și zemurile posibile folosite în construcții. Noi le foloseam la război.  Ajungeam acasă cu smoală în chiloți, cu carbid pe haine și plini de pământ. 

Din tuburile (Bergman) pentru instalații electrice ne făceam „tubermane”, un fel de „puști” prin care suflam conuri de hârtie unii într-alții, fără să ne treacă prin cap că ne-am putea scoate ochii. Se zvonea că unii puneau chiar și ace în vârful conurilor.  

Ieșeam afară pe stradă, și, de cele mai multe ori, nu ne supraveghea nimeni. Părinții aveau și ei viața lor, care se intersecta cu a noastră doar ocazional. De exemplu, la fotbal, când se făceau echipe mixte de copii și adulți. Mă rog, e discutabil în ce măsură tații care jucau cu noi se încadrau mental la adulți. 

N-o să uit toată viața data aia când am stat în poartă mi-am luat o minge de 35 în față, trasă de un tătic dornic de victorie. Am căzut pe jos, în uralele echipei victorioase. Ca să înțelegeți, în comunism existau două tipuri de mingi. De 15 și de 35. De lei. Ghinionul tău dacă te lovea aia de 35, că era mai groasă, mai grea și cu striații pe ea. 

Mergeam la școală pe jos. Școala mea din Constanța, din cartierul Inel II, era înconjurată pe trei laturi de un câmp. Gardul din spate era cam părăginit, îl săream și prindeam cărăbuși cu un fir cu plumb. Tot de pe câmp culegeam și codița șoricelului, cu care ajutam societatea socialistă să se dezvolte multilateral. Nu știu unde se duceau pungile alea cu diverse bălării medicinale pe care le culegeam de pe câmp, dar eu ceai de codița șoricelului n-am băut niciodată. Când ajungeam acasă de la școală, îmi încălzeam singur mâncarea la aragaz. Aveam 7 ani. 

Lângă bloc era o bară de bătut covoare. Cea mai tare poartă de fotbal posibilă. Lângă „teren” un vecin morocănos își improvizase o grădină. Mingea noastră ateriza într-una peste zarzavatul omului, care făcea ca toate alea la noi de la etajul unu. Dădeai mingea peste gard, te duceai după ea – asta era regula nescrisă a fotbalului din fața blocului. Odată, când mă chinuiam să sar gardul de plasă subțire, amatorul de verdețuri de la etajul 1 a coborât după mine cu o furcă, cu care a și reușit să-mi agațe tricoul. M-am refugiat, urlând, la mine-n bloc. 

La țară, la bunici, mergeam ”la gârlă”.  Drumul până la râu îl făceam pe jos, pe la marginea satului, desculți. Plonjam și deschideam ochii sub apă. Apa era maro, plină de nămol. Afară erau 35 de grade și niciodată n-aveam șapcă. De cremă de soare, nici nu putea fi vorba. Nici coduri roșii nu erau. 

Dacă aveai praștie, și toți aveam, puteai să te oprești, așa, desculț, la spart sticle în drum spre gârlă. Pe marginea aia de sat, găseai, răsturnate și abandonate din nu știu ce motiv, vreo juma’ de camion de sticle. Mâncam corcodușe și prune din pom și de pe jos și nu ne spălam pe mâini înainte. 

La magazin, puteai să cumperi orice, inclusiv băutură și țigări. Tot ce trebuia să faci era să zici că te-a trimis tac-tu.

La drumurile mai lungi cu Lada, mașina noastră, dormeam întins pe bancheta din spate. Mașinile nu aveau niciun fel de sisteme de siguranță. Zero. Spre norocul nostru, erau mai puține și mergeau mai încet. Așa se explică și faptul că ne jucam, mereu, pe mijlocul străzii, în grupuri mari. 

Vă spun toate astea nu ca să ridic în slăvi vremurile de atunci. Îmi place mașina mea de azi, și sistemele ei de siguranță. Îmi dau copiii cu cremă de soare. N-aș mai deschide ochii în apă cu nămol, pentru nimic în lume. Mă spăl pe mâini și imi cumpăr alcool fără să zic că m-a trimis tata. Lumea s-a schimbat, pur și simplu. 

Dar, câteodată, mi-e un pic dor de mirosul de carbid. De gârlă, de praștie și de mersul desculț prin praful fierbinte. Și, recunosc, uneori mă opresc pe la Dedeman și mă uit, cu jind, la tuburile Bergman. 

error

V-a plăcut? Dați mai departe! :)

Verified by ExactMetrics