Nu le am cu fotbalul. Bă, da’ chiar nu le am. Dar n-am să uit niciodată cum m-am uitat la meciurile de la Mondialul din ’90.
Aveam paișpe ani jumate, tremuram de libertate și de speranță. Și de viața pe care n-o înțelegeam, dar care venea spre mine ca un val în care de-abia aștepți să te-arunci, într-o zi fierbinte de august.
Emoțiile admiterii liceu, gustul de Coca-Cola după comunism, primele guri de bere cu tata. Prăjitura cu lămâie a mamei, de pe masa din fața televizorului. Nesiguranța, bucuria, dezamăgirea, senzația orice lucru pe care ți-l dorești, este posibil. Toate se amestecau cu fotbalul.
Și urlam, săream, ne luam în brațe. Să fim văzuți, să fim auziți până pe stadioanele care erau în altă lume, despre care nu știam mare lucru. Să (ne) simțim împreună. „Gooool! Goool, băă! Româniaaa! Bine măăă!” A fost un val de emoție pe care aveam să trăiesc până in ’94 și mai departe. Un val care a devenit parte din mine.
De-aia, deși nu mă pricep mai deloc la fotbal, în zile ca astea se trezește în mine eu, cel de-atunci. Fii-miu, paișpe ani jumate, e lângă mine, în fața televizorului. Mă uit la el. Mă gândesc la noi. Urlăm, trăim, sperăm.
Hai, România!
Bravo, băieți! 💙💛❤️ Ce meci!
(Mi s-au tăiat picioarele, când marea aia de români au cântat imnul.)
