Voiam să vă zic că mi s-au muiat picioarele la absolvirea clasei a VIII-a. A lu’ fii-miu, nu a mea. Când n-aveam copii, râdeam și făceam mișto de părinții care „dădeau bacu’ “. Și uite cum vine, ea, factura!
Primele semne de avertizare, le-am avut de la absolvirea grădinițelor, de unde avem pe un altar câteva poze cu doi zei falși (dar ai noștri), o sticlă goală plină cu „aer de grădi” și alte câteva „obiecte de cult”.
Apoi, nodul în gât a tot crescut – clasa întâi, final de unu-patru. Acum, la final de a opta, m-am dus chipurile pregătit, că aveam antrenament. Alții urmau să plângă, eu nu. „This is not this day”, vorba lu’ Aragorn.
Ei bine, m-au făcut muci. Hoarde de emoții, bine ascunse până atunci în subteranele sufletului, mi-au muiat genunchii și mi-au umplut ochii de lacrimi.
Mă gândesc la mine. La nici cincisprezece ani, simțeam că nu există mâine, că am lumea în palmă și că ăia de 30 de ani sunt bătrâni. Simțeam că mă desprind de ceva, încet încet, și că încep că-mi crească aripi.
Mă gândesc la el. Că e deja mare. Și îi cresc aripi. Că se desprinde de ceva. Și că e bine. Că-l iubesc.
Am plecat de acolo privind înapoi, cu zâmbetul pe față, aproape prieten cu nodul din gât.
PS: Peste câteva zile, fii-mea face pasul afară din clasa a patra, în drum către a cincea. Mă duc la altar, să bag nasul în sticla aia de la grădi, să iau aer și să strig: „Oprește-te, timp nebun!”
PPS: Bă, voi vă dați seama că peste patru ani dăm bacu’ ?
