Camera din față

Bătrâna deschise ferestrele cu un gest scurt, apoi dispăru aproape imediat. Prin ochii larg deschiși ai ferestrelor, camera din față lăsa să se vadă mobila ei veche, din lemn. “Nu de pefele” ca asta de-acum, mi-ar fi spus bătrâna, de n-ar fi fost așa grăbită să iasă din cameră și să dispară undeva, în măruntaiele mai calde ale casei.

———————————-

Pentru o clipă, am revăzut casa bunicii mele de la țară, și ferestrele ei de la stradă, acoperite cu hârtie albă, prinsă in piuneze de tocul din lemn. Cunoșteam acea senzație, frigul din camera din față, pereții pictați cu flori si dunga obligatorie care înconjura camera în apropierea tavanului. În acea cameră, bunica ținea cea mai buna mobilă din casă,”recamierul” și masa mare de lemn masiv, la care nu mânca nimeni niciodată.

Ne strângeam cu toții în  bucătărie, în jurul unei mese mici, lângă plita unei sobe care traversa peretele, și incălzea în același timp și o alta cameră, unde mi-am dormit copilăria.

Aveam vreo patru sau cinci ani, și, de la masa din bucătărie, priveam ușile închise ale camerei din față, cu geamurile lor întunecate, ca pe un avertisment.

Câteodată, bunica mă trimitea să aduc ceva de dincolo de uși și făceam pasul cu inima strânsă. Mâna mea pipăia peretele după întrerupător, și nodul din stomac mi se desfăcea pe jumatate când becul trimitea o lumină chioară în toate colțurile camerei. Nimic nu alunga însă frigul din cameră, iar singura scăpare era apropierea de plita din bucătărie și de vocile calde ale celor de la masă.

Dupa moartea bunicii, au vândut casa. Pereții erau tot acolo, dar căminul disparuse… Am trecut o dată, cu mașina, prin fața ferestrelor închise ale camerei din față și, pentru o secundă, în sufletul meu, am locuit în cea mai frumoasă cameră de pe Pământ.