Ați mâncat (sau băut) ceva la un moment dat în viață de care v-a fost imposibil să vă mai atingeți dup-aia?
Hai că încep eu: conservele tip „luncheon meat” chinezești pe care le-am avut cu mine în Retezat în 1994. Pentru cine nu știe, luncheon meat-ul chinezesc era un fel de carne presată, băgată în conserve. Urme de animal, printre care și posibile fragmente de carne și grăsime, care se injectează bine cu produse atent selecționate de industria chimică. Iese un amestec aproape solid, care se bagă într-o cutie de tablă, cu un pic de zeamă, spre deliciul consumatorului.
Ei bine, așa ceva nu-mi lipsea din rucsac. Era un fel de garanție a supraviețuirii, după ce se terminau delicatesele precum cașcavalul și cârnăciorii. Și întotdeauna se terminau.
Oricum, la 18 ani, stomacul meu digera orice, sau așa credeam eu. Până în ziua în care am ajuns la corturi după o tură de vreo 8 ore, nu mai știu dacă fusese spre Peleaga sau spre Judele. Eram campați la Bucura, unde ce ai în traistă aia mănânci. Cu o zi în urmă mâncasem pateu (ieftin) și o supă la plic în care cineva topise bucăți de cașcaval, care mai mult se lipiseră de oală.
Am hotărât să dăm atacul la carnea din conservă, nu de alta dar eu unul chiar eram leșinat de foame. Mai mâncasem luncheon meat, dar de data asta am înghțit-o cam pe nemestecate, ca un cățel flămând. Așteptam efectul ăla de fast charging, când vezi cum bateriile ți se duc înapoi la 50% în câteva minute. Ei bine, tot ce am simțit a fost un bolovan în stomac, urmat de un rău îngrozitor.
Am eliminat cu greu nenorocirea din sistem, fix pe unde a intrat. A fost spectacol, cu multe bis-uri. Prietenii mei n-aveau absolut nimic, semn că luncheon meat-ul a avut ceva doar cu mine. Am luat-o personal și am divorțat pe loc de conserva vieții mele. Cât oi trăi, n-am să mai pot vedea așa ceva în fața mea. Și astăzi scriu aceste cuvinte cu o ușoară senzație de greață.
Acum, chiar sunt curios- aveți și voi o poveste ca a mea?
