Copilul mergea cu pași repezi pe strada liniștită, scăldată de soarele puternic al verii. “Pătrunjel și mărar” repeta el, “pătrunjel și mărar”.
“Du-te repede și ia o legătura de pătrunjel și una de mărar” ii spusese mama lui. “Știi cum arată, nu?”- zâmbise ea.
Pe scări copilul se gândea la doamna care vindea legume în poarta casei ei dintre blocuri. Era bunica unui coleg de-al lui de școala. Grasă, cu vocea aspră, îl intimida de câte ori o vedea.
În poarta casei, băiatul se uita la măsuța de lemn pe care erau așezate legumele proaspăt stropite cu apă. Luase deja mărarul și acum se uita lung la pătrunjel și leuștean. Ar fi fost foarte simplu să fi cerut ” pătrunjel și mărar, va rog”. Chiar și acum nu era târziu să întrebe.
În sufletul lui se amestecau dorința de a se descurca singur, teama de a nu dezamăgi, frica de femeia din fața lui și rușinea- “un baiat așa deștept ca el ar trebui să știe”. Simțea în piept un nod care nu-l lăsa să respire. Întinse mâna, alese o legătura, plăti și o porni spre casă.
Când mama lui văzu leușteanul, iși ieși din fire preț de câteva clipe. Era târziu, de-aia îl trimisese repede după ce-i lipsea.
Mâncarea a ieșit bună și fără pătrunjel…Au trecut mai bine de treizeci de ani de-atunci, dar copilul din el înca iși mai aduce aminte.
Se uită în ochii baiețelului de cinci ani din fața lui și îi intinde banii: “Pătrunjel și mărar, bine, tati?” Și cu speranța de a-l feri de o amenințare prea vie încă, din trecut, adaugă: “Întreaba pe cineva daca nu știi, ok? E-n regula să-ntrebi!”
Baiețelul de cinci ani zâmbi și ieși pe usă, pe drumul său, pe care nici cel mai iubitor tată din lume nu-l va putea insoți la nesfârșit.
