A plouat, azi, în București. Când s-a oprit ploaia (de vară), a sosit alert. Ro-alert. Pe toate telefoanele, în toată casa, în fiecare colț al ființei. De două ori. Așa că vă zic.
Duse sunt vremurile când începea, ca din senin, ploaia de vară, și de-abia așteptai să te refugiezi cu fata sub tei ca să va sărutati (iar).
Duse sunt vremurile când babele se ouau liniștite, chiar dacă afară Noe le făcea cu mâna, undeva, în depărtare.
Duse sunt zilele în care era foarte cald afară, și tu ieșeai ca inconștientul pe stradă cu prietenii. Trăiați periculos, vă luați un suc plin de E-uri, într-o sticlă de-aia care nu salva planeta. Beați toți din ea la gămadă. La sfârșit, apoteotic, pierdeați dopul, care nu era lipit de sticlă. Duse sunt zilele.
Duse sunt vremurile în care mergeam desculți prin viscol la școală. Mă rog, să nu exagerăm.
Dusă e vremea când te dădeai pe gheață, pe trotuare, până la școală, fără să primești avertizare nowcasting când traversai strada.
Dus e parcul cu leagăne din fier ruginit, și șantierul de lângă bloc, unde te murdăreai de smoală și carbid până la chiloți.
Acum, totul e mult mai bine. Mă simt în siguranță, aflu de două ori c-a plouat o singură dată. Iarnă nu prea mai e, am înțeles că de la dopul ăla pe care l-am pierdut ni se trage. Stau în casă, beau apă plată cu vitamine, dintr-o sticlă bio. Mă uit pe fereastră. Afară, în ploaie, sub un tei, un el și o ea, se sărută.
Nu știu de ce, mă cuprinde așa, un pic, nostalgia.
