Știm totul despre cum stă treaba și despre cum merg lucrurile . Dar nu știm mare lucru despre emoțiile proprii, nu le-am mai privit în ochi de foarte mult timp.
Nu spunem, simplu, că ne pare rău. Dar ținem discursuri sforăitoare despre nimic, dezvoltare personală și lucru în echipă.
Suntem vindecătorii altuia, avem strategii complexe și soluții testate. Târâm după noi o durere în suflet despre care nu înțelegem mare lucru. Salvăm planeta, și ne bârfim vecinii.
Știm, de pe net, bucățele de biochimie, nanotehnologie, astrofizică. Știm foarte clar de ce e de vină victima. Dar nu mai știm să spunem „vă rog” când cerem ceva.
Știm de ce „se vrea” și ce „nu se dorește”. Nu știm ce vrem noi și nici să spunem când nu (mai) vrem ceva. Știm cine-i de vină. Și că nu suntem noi ăia.
Psihanalizăm pe toată lumea, în pauza de masă. Dar nu mergem la terapie, doar nu suntem nebuni.
Avem explicații simple pentru lucruri complexe și strategii complexe pentru un zâmbet.
Suntem deștepți, invulnerabili. Și ne doare.
