În vacanța asta am stat două nopți la unul din hotelurile de la Portaventura. Plin. Bă băieți, dar plin așa cum s-a umplut pajiștea de la Rovine când s-a supărat sultanul. Doar că acum era plin de familii de francezi și englezi. Autocare pline de băieți ei fete de școală generală, scăpați (din mână) în vacanță. O cruciadă a distracției copiilor de vârste medii, mici și foarte mici.
Mi-am adus aminte de plecările noastre în familie, de acum câțiva ani, când copiii se trezeau în mijlocul nopții, plângeau de foame, de sete, de pipi, de orice. Când alergau necontrolat pe holuri, scăpau lucruri pe jos, țipau de durere, de entuziasm. Când căram după noi pătuț și căruț. Și păpuși, și minge și pietre și crengi găsite prin parcuri. Când copiii se certau pe o bucată de plastic găsită pe jos, sau pe ultima gură de ceva bun.
Mi-am adus aminte de toate astea nu pentru că am vrut. Când ai copii (pre)adolescenți, începi să uiți cele de mai sus. Fac singuri pipi, slavă cerului, mănâncă (și singuri) porcării prin oraș, jucării nu mai vor, că au telefoane. Și dorm în paturi de oameni mari, până foarte târziu. Dacă au cum.
Aici, la hotelul de la parcul de distracții, nu prea au cum. Haosul începe de pe la șapte dimineața Cu trântit de uși, alergat pe scări, țipat după prieteni și după familie. Și cu ceva care sună ca un fel de biliard cu oameni în loc de bile, jucat pe holul de hotel. Sună ca și cum capetele unor copii de clasa a treia se izbesc aleatoriu de pereți. Se râde mult. Se plânge tare.
Mă uit la copiii ăștia care aleargă și țipă peste tot și mă întreb. Nu puteau și ei să stea ca adolescenții, în liniște, trântiți pe jos lângă lift cu telefoanele lipite de moacă? Sau să bea ceva, pe ascuns, la piscină? Să se plictisească în stil mare și să vorbească între ei cu niște cuvinte pe care muritorii de rând nu le înțeleg mai deloc?
Mă uit la copiii ăștia mai mici și îmi dau seama că am mai îmbătrânit un pic. De undeva, dintr-un colțișor, ceva din mine îmi face semn să nu mă grăbesc prea tare.
